Profesorul

Azi, in RATB pana in centru si acum cateva minute inapoi, m-am apucat (dupa indelungate „lupte”) sa citesc „Pendulul lui Foucault” de Eco. Citisem in liceu „In numele trandafirului” si am simtit ca trebuie sa revin la autorul asta, pentru ca are multe de oferit si pentru ca e ceva in stilul lui ce rezoneaza cu anumite coarde spirituale ale subsemnatei. Totusi, amanari peste amanari si dese desincronizari, l-au tinut departe de mine. In afara de culegerea „Istoria uratului” nu am mai avut intalniri cu acest distins domn. Asadar, azi ne-am revazut intr-un autobuz destul de aglomerat, inconjurati de nu cel mai imbietor peisaj posibil, totusi ne-am descurcat.

Insist, pentru ca de mult nu m-a mai captivat o carte in inceputurile ei ca aceasta. Totul curge. Nu exista nimic nepotrivit, sunt pur si simplu bulversata de cele cateva pagini pe care le-am citit, iar in mintea sunt invalmasite niste senzatii foarte puternice, create nu atat de o seara extrem de placuta pe care am petrecut-o intr-o cafenea, ci mai ales de amprenta Pendulului. Foarte repede mi-a amintit cartea asta cum am aflat eu de Eco: de la profesorul meu de istorie. Nu am sa ii dau numele, asa ca il voi numi de acum fie profesorul, fie simplu „p.” Gandindu-ma in urma, imi dau seama ca a fost probabil cel mai puternic si mai fascinat profesor pe care l-am avut in 12 ani de scoala. Entuziasmul si non-conformismul lui aveau un magnetism aparte. Din pacate insa noi eram prea copii pentru a-l percepe si pentru a profita din plin de cultura si de bogatia sufleteasca de care dispunea P. Era unul dintre acei profi care avea mereu conflicte cu directiunea, care se certa ironic cu conservatorii si care oricum aplica metodele lui. Il cam durea in cot de note, drept urmare acorda 10le cu cea mai mare usurinta pe care am vazut-o. El era profesor pentru ca ii placea, pentru ca asta se plia intr-adevar pe al lui personalitate.

Probabil voi ramane mereu cu regrete ca nu am fost eleva care sa fuga dupa el pe coridor si sa-l asalteze cu intrebari despre fascinantele lucruri pe care le povestea. Pentru ca – si asta am inteles-o abia azi – el il admira pe Eco pentru entuziasmul si daruirea cu care scrie. Entuziasm si daruire care erau si principalele atuuri ale lui P. Noi nu prea vorbeam la ore, il lasam pe el sa isi spuna discursul, insa daca reuseai sa-l urmaresti – pentru ca avea un discurs foarte aglomerat si sarea extrem de usor de la un subiect la altul – puteai descoperi lucruri pe care nicio carte nu ti le va spune. Nu exista ora de istorie in care sa nu ne mentioneze vreo carte pe care trebuie sa o citim daca vrem sa intelegem subiectul X. Iar Umberto Eco era clar printre preferatii lui… de altfel am fost chiar multi in clasa care am citit prin a 11a „In numele trandafirului”, caci P ajunsese efectiv sa ne „spameze” cu acest titlu. Acum cand am inceput Pendulul am redescoperit senzatia aceea de a asculta pe cineva cu sufletul la gura, indiferent de trecerea timpului sau orice altceva se petrece in jur. O senzatie puternica si intensa, care te face sa intelegi cuvintele dincolo de oameni, faptele dincolo de realitate, lumea dincolo de imaginea ei. Pur si simplu o explozie de energie si de putere seducatoare, forta ce iti impune nemasurat respect.

P. este genul de om care prin simpla prezenta – care chiar asa e de multe ori, simpla (vebea de obicei imbracat in blugi si pulovar/random shirt desi nu era tocmai la prima tinerete) – impune respect, impune o atitudine nu umila, insa demna. Genul de om cum poate sunt si eu, dar mai ales cum imi doresc sa fiu, intucat prestanta e greu sa o ai la 20 ani… poate si pentru ca ochii mari si pielea mult prea tanara inca nu permit asa ceva. Irelevant. Desi 4 ani nu am fost apropiata de el mai mult decat prof-elev (nu your average student, da’ oricum), istoria ma pasiona si P avea un rol foarte important in asta. Nu imi vine sa cred ca recunosc asta si ca sunt atat de marcata de prezenta lui in anii de liceu. Mereu recunoastem influenta altora doar dupa ce ei dispar din preajma noastra. Senzatia pe care am trait-o in seara asta citind primele pagini din Pendul m-au dus inapoi in timp si m-au facut sa creez niste relatii trecut-prezent pe care nu mi le imaginam. La fel cum nu credeam ca ma va apuca nostalgia dupa asemenea lucruri, sau dimpotriva, revelatii de asa factura, decat la o varsta ceva mai inaintata. Am fost surprinsa azi… si asta m-a incantat. Inchei aici sa ma intorc la lectura, bulversata de asociatiile pe care mi le-am creat in minte si fericita totodata ca in sfarsit pot spune ca am cunoscut si eu oameni remarcabili si care m-au influentat fara sa-mi dau seama. Ca desi nu am model in viata, cunosc modele demne de urmat. E placut sa stii ca exista niste radacini in tine, care te fixeaza si care te ajuta sa nu te indepartezi de cine esti.

Arana

PS: anul asta am cunoscut un alt prof remarcabil, de data asta la facultate… poate voi reveni cu un post si despre el, desi ma indoiesc. E inca oarecum devreme sa imi dau seama de adevarata lui influenta, care totusi e mai puternica de data asta. Pe plan profesional, e drept, si nu pe plan spiritual-moral cum a fost din partea lui P.

Publicitate