Cateodata ma destainui (1)

As avea chef sa scriu despre o carte, sa ma extaziez si sa detaliez ce m-a incantat si ce nu la acea carte. Poate si am de unde alege – desi recunosc ca in ultimele 2 saptamani am avut o perioada moarta, fie din cauza unor lecturi mai putin fericite (ca si cea curenta, pe care o voi termina doar dintr-o sadica pornire; e vorba de W. Borroughs Naked Lunch), fie pentru ca au fost cateva zile cand efectiv nu am putut citi. Si m-am speriat sa vad intr-un loc ca exista oameni care sustin ca a citi o carte pe saptamana e putin, ca daca te declari iubitor de literatura ar trebui sa ai minim 7 carti citite pe luna s.a.m.d. M-am simtit jignita, avand de altfel o fire usor sensibila. Si asta pentru ca eu nu ating asemenea performante caci am fost mereu de parere ca o carte trebuie savurata in ritmul in care ti-l impune ea. Asta pe langa detaliile pe care multi le cunosc prea bine: pentru unii mai exista un job, pentru altii o facultate careia i se dedica in mare masura, pentru altii exista familii si alte si alte impedimente.

Am fost intrebata de multe ori de ce imi place sa citesc si la fel de multe ori lumea fie m-a apreciat pentru pasiunea asta, fie m-a condamnat. De multe ori imi place sa ma refugiez in lumea cartilor si sa ma prefac ca nu exista altceva. Tin minte cand citeam Parfumul de Suskind – un exemplu doar – eram atat de fascinata de euforia mirosului incat nu puteam vorbi despre altceva. M-am trezit – intr-un pub fiind – ca scot cartea din geanta sa citesc niste paragrafe care m-au impresionat si care imi staruiau in minte. Lumea evident se uita cel putin ciudat la mine si sa nu mai zic ca nu interesa pe nimeni ce vorbesc eu acolo. Si totusi atunci nu m-a deranjat, pentru ca stiam ca am facut fix ce am gandit si ce am simtit in acel moment, iar a fi condamnata pentru asa ceva nu constituie nicidecum greseala mea. [Prima mea dovada de nebunie de genul acesta am avut-oin clasa a 2a, cand citeam 20000 Leghe sub mari, J. Verne, si cand innebunisem toti colegii de clasa cu fantasticul cartii.] Inteleg totusi cum celor din jurul meu episoade de genul acesta le-ar putea ridica intrebari referitoare la sanatatea mea mintala. Si mai inteleg daca uneori exagerez si ma arat prea entuziasmata. Si asta pentru ca cititul mi s-a infiripat incet incet in sange. Nu sunt dintre micile genii care la 14 ani il devorau pe Sartre sau Kant. Nu mi-am petrecut copilaria inchisa intr-o biblioteca, ascunzandu-ma de parinti in timp ce imbratisam cartile mult visate. Poate as fi vrut sa fiu asa, dar am fost un copil normal. Care citea tot ce ii dadeau fratii mai mari si absolut toate lecturiile obligatorii din clasele 1-12 (ma intreb daca azi cei din clasele primare mai au „lecturi de vara”) – si totusi nimeni nu stia asta pentru ca eram mult prea lenesa pentru a imi face celebrele caiete de lecturi. Citeam cartile, le citeam pentru mine, de pe atunci aveam o deschidere spre lectura ca ritual, lectura ca pasiune si nu in ultimul rand, lectura ca refugiu si realitate alternativa.

Pe de alta parte insa am destule momente moarte. Zile acum, poate chiar saptamani – mai de mult asta, pana prin clasa a 11a – cand nu citesc nimic. Momente in care cartile nu ma atrag, in care ma simt ipocrita doar punand mana pe o carte. Si asta pentru tot ce am zis mai devreme. Nu consider lectura motiv de parada. Scriu si vorbesc despre carti pentru ca sunt pasiunea mea, pentru ca desi cariera mea nu se va construi in jurul lor, au fost si vor ramane visul meu. Poate si pentru ca personal nu am harul scrierii, imi place sa adulmec talentul altora, imi place sa descopar bijuterii acolo unde altii vad simplitate, imi place sa inteleg puterea altora de a se juca cu imaginile, cuvintele si evident, perceptiile noastre. Insa toate acestea cer o stare, cer o dedicatie, trup si suflet. Nu obisnuiesc sa termin cartile care nu ma incanta, tocmai pentru a nu condamna pe nedrept; (e o diferenta intre cartile proaste si cartile bune pe care nu le pot citi pentru ca nu se potrivesc personalitatii mele); ba chiar pana am inceput sa imi formez o conceptie proprie despre literatura, am patit destul de des sa las deoparte carti care pur si simplu nu se pliau pe ceea ce cautam eu.

Cateodata pot fi fanatica, alteori o ignoranta. Sunt momente cand vorbesc in continuu doar despre o lectura, sunt momente cand ma gandesc in continuu la o lectura – fara insa a fi in stare sa impartasesc si cu altii, paote si pentru ca nu ma consider demna sa vorbesc despre ceva atat de maret. Sunt insa si momente cand nu am chef sa ma intrebe nimeni ce citesc sau de ce citesc, momente in care spun clar si raspicat ca nu sunt cititoare avida, cand ma simt umilita fata de lecturile impresionante si paradele sclipitoare ale „lecturarilor” consacrati. Si in fine, acele momente cand nu conteaza altceva decat sa actionez cum simt si gandesc, sa pun sau nu mana pe o carte doar pentru ca o voce imi spune asta. Momente care as vrea sa devina litera de lege pentru mine, sa fiu in stare sa nu ma mai intereseze nimic din ce ma inconjoara. Cartile pot oferi asta, dar mi-e prea teama de capcane. Timpul e cea mai mare dintre ele.

Maine plec din nou la mare… in habitatul meu. Cu o carte sau doua si un manual – nu, nu am restante, dar orgoliul ma impinge la examenele de mariri. Timpul iar se scurge, iar ma inspaimanta, viata reala iar imi da palme peste palme si eu nu fac decat sa gasesc puterea sa fabulez si sa visez pe un blog pe care nu il vreau faimos.

Arana

PS: Sper sa fiu in stare sa revin cu un articol despre Murakami care nu conteneste sa ma surprinda… in sfarsit, un nou autor care pare sa-mi ofere plenitudinea sentimentului lecturii

Publicitate