Apocalipsa fantastica al lui Jose Saramago

Motto:

Proclamau sfarsitul lumii, salvarea prin penitenta, viziunea din a saptea zi, venirea ingerului, coliziunea cosmica, stingerea soarelui, spiritul tribului, virtutea semnului zodiacal, disciplina vantului, parfumul lunii, revendicarea beznei, puterea exorcismului, urma calcaiului, rastignirea rozei, puritatea limfei, sangele de pisca neagra, dormitarea umbrei, revolta mareelor, logica antropofagiei, castrarea fara durere, tatuajul divin, orbirea voluntara, gandul comvex, concav, plan, vertical, inclinat, concentrat, dispersat, fugar, extirparea corzilor vocale, moartea cuvantului (…)

Am facut cunostinta cu Jose Saramago acum vreo 4 ani, cand am dat in biblioteca de acasa peste Pluta de Piatra. Nu imi spunea nimic numele autorului, dar m-a atras titlul si, asternandu-ma pe citit, am descoperit una dintre cele mai inedite carti pe care le citisem pana atunci. Dintr-un motiv sau altul, nu am continuat sa citesc scrierile lui – desi am trecut prin Evanghelia dupa Isus Hristos, prea putin impresionanta insa. Ultima mea lectura insa, a fost o revenire la el, si anume prin Eseu despre Orbire care mi-a reinviat in minte, in mod inevitabil as spune, imaginile puternice, socante, cutremuratoare pe care le remarcasem si in Pluta de Piatra.

Mi-e greu sa spun care dintre cele doua romane mi-a placut mai mult si care a avut un efect mai puternic asupra mea. Stilul, cel putin, este daca nu chiar identic, foarte asemanator si desigur, specific acestui autor. Frazele lungi, complexe, ce includ dialog, fraze care de multe ori nu se delimiteaza prin destule semne de punctuatie, care ii ofera cititorului o putere aparte de interpretare si de judecata intrinseca a cartii. Pluta de piatra „castiga puncte” in ceea ce priveste extrema la care este dusa aceasta subutilizare a semnelor de punctuatie si ambiguitatea stilului care provoaca orice cititor la adevarate eforturi de imaginatie si de creatie.

Apoi, din punctul de vedere al relatarilor, ambele romane au ceva din realismul magic – care pentru mine este in continuare magistral realizat doar de Marquez – insa brutalitatea si concizia, de multe ori, a imaginilor, a personajelor, a povestii in sine diminueaza latura magica. Nu mai putin adevarat este faptul ca mintea ne poate juca feste, caci poate suntem prea obisnuiti ca magicul si fantasticul sa fie ceva frumos si deopotriva feeric, pe cand Saramago rastoarna acest mit si imbraca in haina magicului scenarii sumbre, fanteziste si totusi nedorite. Scenarii care te fac sa iti pui intrebari, te fac sa iti doresti sa fii unul dintre personaje doar pentru a vedea daca tu poti sa lupti cu natura – salbatica si umana – si daca tu poti sa accepti o realitate ce depaseste puterile de intelegere ale omenirii, o realitate care duce in mod inevitabil la haos.

Desigur, a descrie cele doua opere ca fiind apocaliptice e o exagerare care poate duce la interpretari nedorite si la asteptari mai degraba potrivite hollywood-ului decat unui scriitor laureat al premiului Nobel. Apocalipsa lui Saramago nu cuprinde lumea intreaga, ci cuprinde spatii delimitate, spatiul personal al personajelor, care ar putea fi spatiul cunoscut si locuit de oricare dintre noi. Acest spatiu, fie ca este peninsula Iberica, fie ca este o tara fara nume si fara indice geografic, cuprinde universul redus la proportii accesibile puterii de intelegere umane, proportii cu rol exemplificativ si analogic. Ce ar fi daca orbirea laptoasa ar lovi intreaga lume, sau daca continentele s-ar apuca sa pluteasca in voie, desprinzandu-se si ciocnindu-se haotic, sfidand legile geologiei? Anarhie este putin spus pentru a descrie ceea ce evenimente de asemenea proportii ar insemna. Nu doresc totusi sa deschid o polemica asupra unei realitati morbide, pentru ca este clar ca nu aceasta e dorinta autorului.

Ce a ajuns la mine, ca cititor – si la prima carte, dar si acum – e de fapt felul in care Saramago se joaca cu psihologia umana si cu neimportanta oamenilor vis a vis de ceea ce am mentionat deja, si anume natura. Pana la urma ambele fenomene au un izvor neexplicabil, pornesc si se termina fara vreun anunt, fara vreun avertisment, fara vreo posibilitate de a prevedea urmatorul pas. Personajele sunt totusi diferite in cele doua romane, atat ca individualizare cat si ca mod de abordare. Pluta de piatra are „norocul” de a prezenta un scenariu mai putin sufocant si dureros, care da totusi posibilitatea omului sa fie om. Drept urmare, cele 4 personaje a caror poveste este urmarita au un nume si un trecut, au o personalitate pregnanta, exista introspectie mult mai evidenta, exista si o analiza specifica realismului. Pe cand Eseu despre orbire este o dureroasa masca aplicata asupra a ceea ce este omenesc. Nimeni nu mai are nume, caci numele nu mai au fete. Albul preia controlul intr-un mod care ii face pe cei din roman sa isi piarda decenta si sa ajunga la ultimele nivele ale degradarii umane. Introspectia este mult mai subtila, nicaieri nu apar direct framantari sau nelinisti. Toate se deduc din haotica prezentare a evenimentelor, din detaliile „scenografice” aproape inspaimantatoare prin precize sau din valul de tulburare care domina cartea de la un capat la altul. Poate prin asta castiga cel mai mult acest roman in ochii mei: o depersonalizare fortata, dublata de singularitatea celei care ramane in afara valului – atat asupritor cat si protector.

Subiectiv, nu pot califica nici unul dintre cele doua romane ca fiind printre preferatele mele, sau printre cele mai bune carti citite. Dar le pot considera printre cele mai socante si mai tulburatoare, iar Saramgo castiga locuri importante in ochii mei in ceea ce priveste scriitori asupra carora trebuie sa revin si pe care trebuie sa ii (mai) citesc (diger) pentru a le percepe ideile si filosofiile. Am incercat doar o scurta incursiune in lumea celor doua opere, fara a epuiza lucrurile care se pot spune despre ele. Poate totusi despre unele carti e bine sa vorbesti mai putin si sa reflectezi mai mult, sa le privesti in tine si prin tine. Si Saramago tocmai asta face, il invita in mod constant pe cititor sa fie prezent si activ, sa fie parte din fantasticul lui.

Arana

Publicitate