Motto:
Exista anumite defecte care, bine folosite, stralucesc mai puternic decat virtutea insasi
Cred ca cel mai greu abordabil e un subiect care te framanta din doua parti:
- nu sunt, nu am fost, nu voi fi, nu as putea fi perfecta; din ce punct de vedere „perfecta”, voi reveni; nu astept nici de la altii sa fie
- totusi, perfectiunea exista, ca o prelungire a cautarii principiilor
Nu am de gand sa abordez subiectul intr-o maniera „motivational literature”, sa incerc sa lamuresc eventualii cititori ca nimeni nu trebuie sa se straduiasca sa fie perfect, ca perfectiunea nu exista – decat in imaginatia unor Platoni – sau ca e bine ca suntem cum suntem etc. Conceptia mea despre perfectiune variaza in functie de starea mea referitor la lume, oameni, principii. Revenind totusi la cele doua aspecte… Pe de o parte orice om este suma de defecte si calitati. Una din teoriile mele, formata pe baza interactiunii mele cu diversi multi oameni, e una conform careia un om cu cat are calitati mai puternice si mai de admirat, cu atat va avea si niste defecte mai vizibile si deranjate. Poate nu cred in echitate, dar am ajuns sa vad ca exista anumite echilibre. Oricat de intangibil ti s-ar parea cineva, daca ajungi sa-l cunosti, ajungi sa ii descoperi defectele – adica acele trasaturi care il fac om, deci pasibil de a fi atins de tot ceea ce e omenesc. Pe de alta parte, perfectiunea, ca si atatea alte notiuni cu tenta filosofica, este o categorie nu foarte bine definita, libera la interpretarea oricui. Daca ceva reprezinta intregimea principiilor mele, este oare perfect? Daca eu lupt pentru a ajunge ceva ce eu admir, o fiinta compusa din principii, idei si lupta, inseamna ca lupt pentru perfectiune. Insa doar eu vad perfectiunea asta. Caci oricand poate veni X sa afirme, pai bine, dar ia uite ce defect are. Cum dle, defect, pentru mine e intruchiparea virtutii trasatura aceea!
Astfel, ma intorc la motto: caci da, pentru mine poate fi perfectiune ceva ce pentru tine e ultima balta mocirloasa in care nu ai calca nici fortat. Nu vad, astfel, de ce ar tinde cineva sa vorbeasca despre perfectiune ca o notiune general acceptata, ca un ideal suprem, imposibil de atins. Perfectiunea e intangibila cata vreme se vrea ca ea sa fie universal valabila. Nu exista asa ceva. Nu se gaseste o imagine pe care, oriunde ai implementa-o, ai obtine acelasi rezultat: admiratie fara margini, rasuflari taiate – in fine, reflexele automate ce ar aparea in cazul intalnirii supraomenescului. Totusi, nu prea vreau sa insist pe aceasta latura, intrucat vorbind de o Perfectiune dincolo de ceea ce intrupam ca oameni – mai mult sau mai putini egali – as ajunge la un subiect pe care nu e cazul sa-l dezbat in acest entry, evident cel al divinitatii.
Revenind deci pe latura intruziva a acestei escapade, ma gandesc doar cat ma infurii cand cineva pretinde sa fiu ceva ce nu sunt. Direct sau nu, resping orice tentativa a cuiva de a-mi impune propria perceptie asupra perfectiunii. Caci perfectiune nu inseamna doar calitati. Perfectiune ar trebui sa insemne acea suma de calitati si defecte care sa fie cea mai potrivita combinatie pentru acea persoana. Excluzand defectele, nu ar fi degeaba si calitatile? De ce ai incerca sa impui o imagine a ceva ce nu exista? Ma loveste brusc tampenia (parere personala si extrem de subiectiva) de Arta Conversatiei (I. Vulpescu), unde personajul principal e enervant de „perfecta” – si asta tocmai pentru ca i se refuza dreptul de a avea defecte; i se refuza de catre autoare umanitatea, acel fapt inerent fiintei umane: nu exista ceva liniar. Daca nu ai defecte, nu ai nici calitati. Nu esti decat o halca de carne care se lauda ca ar avea constiinta, dar pe care nu stie sa o utilizeze. Prefer varietatea, lupta, extremele, oamenii asa cum inteleg eu ca ar trebui sa fie: imperfecti in cautarea perfectiunii proprii.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 
Ioi, ce misto-i postu` asta.
„Daca ceva reprezinta intregimea principiilor mele, este oare perfect?” Da. E exact acelasi lucru ca si notiunea de normalitate, difera de la un filtru personal la altul. Si mai ai dreptate cu o chestie: „Perfectiune ar trebui sa insemne acea suma de calitati si defecte care sa fie cea mai potrivita combinatie pentru acea persoana.” Asa ma gandeam si eu, perfectiunea e echilibrul, armonia dintre bine si rau.
Given the facts, this is a perfect post. 😀
Comentariu de Roxa — aprilie 16, 2008 @ 19:16
Merci tuh :* you make me blush
Comentariu de bacchante — aprilie 16, 2008 @ 22:14
In primul rand, nu vad vreun adevar in acea teorie referitoare la oamenii de admirat, dar si cu defecte vizibile, fie si numai pentru ca reciproca e evident neadevarata, ca sa nu mai spun ca daca ar fi asa, n-ar exista niciun motiv pentru care ai aprecia o persoana mai mult decat pe alta.
De fapt, in general, daca dai la o parte definitiile de dictionar, nu ramane mare lucru in spatele notiunilor de „calitate” sau „defect”. Daca tinem mortis sa le folosim, nu numai ca tu poti considera defect ce eu consider calitate, dar eu pot vedea o anumita trasatura ca defect la persoana x, dar calitate la persoana y – si deci legatura lor cu ideea de perfectiune cam dispare. Chiar daca am putea izola fiecare trasatura in parte, chiar daca am putea-o reprezenta ca pe o axa de la „defect” la „calitate”, pozitia ideala pentru fiecare dintre noi n-ar fi aceeasi, si cu siguranta nu la un capat.
Acum, ca tu dai o tenta „frumoasa” defectelor, o pun pe seama indezirabilitatii lor de catre societate, de catre cei care vor sa iti impuna ceva. Nu trebuie totusi sa ne pliem sistemul de valori astfel incat toate trasaturile noastre, fie ele general acceptate sau nu, sa fie la un eventual pol pozitiv. Astfel nu am face decat sa aducem acea perfectiune prea aproape.
„Imperfecti in cautarea perfectiunii noastre” – frumos spus, dar atunci de unde atata „ura” la adresa acelei perfectiuni?
Comentariu de Phaedrus — aprilie 22, 2008 @ 23:26
– acea teorie e bazata strict pe experienta personala si pe cum vad eu oamenii; nu am pretentii de adevar in ceea ce ii priveste pe altii
– da, ai dreptate; poate nu am insistat destul de mult pe partea aceea (legatura dintre trasatura si persoana), dar are sens inclusiv in ce zici mai departe, si anume faptu ca infrumusetez defectele. Intentia mea nu era sa le infrumusetez, ci sa dezvolt o idee la care ader, dar care in practica e destul de greu de acceptat: nu trebuie sa schimbi ceva doar pt ca e defect, cata vreme e o trasatura inerenta personalitatii tale. Nu doresc nici pe departe sa ating acel pol pozitiv, dimpotriva, sustin tocmai intalnirea extremelor.
– ura la adresa perfectiunii ca notiune general valabila si cu un caracter de adevar absolut; ceea ce nu voi accepta niciodata ca poate exista.
Comentariu de bacchante — aprilie 23, 2008 @ 09:11
interesanta mi se pare parerea ta despre perfectiune 🙂 citind ma gandeam ca in acest proces al perfectiunii, al imbinarii acelor calitati si defecte in cea mai frumoasa combinatie, insasi parere, conceptia despre perfectiune se poate schimba 🙂
intr-o lume a standardelor relative, toate, inclusiv perfectiunea si conceptia de perf. e relativa, ataranand de vreme, de imprejurari, de gusturi
in lumea standardelor divine (absolute) cu care interactionam intr-o oarecare masura, cel putin la nivel intelectual si spiritual (adica avem habar de aceste stanadarde si stim ca nu ne potrivim lor), perfectiunea este ceva ce ni se pune inainte, tinta spre care să mergem in relatie cu Perfectiunea
dar vorba ta, aspectul asta trebuie discutat separat 🙂
calatorru
Comentariu de calatorru — aprilie 25, 2008 @ 12:19
Stii, nu sunt tocmai de acord cu lumea standardelor divine – nici macar acelea nu sunt absolute; dupa cum ziceam, vreau sa revin la chestiunea asta, printr-un articol ceva mai dezvoltat si mai clar privind ideile mele referitoare la acel subiect.
In schimb, perfect de acord cu lumea standardelor relative 😉
Comentariu de bacchante — aprilie 26, 2008 @ 17:46