The Eerie Cold

Suedezii de la Shining, in frunte cu incredibila voce al lui Niklas Kvarforth Olson, abordeaza un stil nu tocmai digerabil – suicidal black/ doom. Dupa o fantastic de scurta prezentare, prefer sa dezvalui scopul acestui post – desi, ar trebui sa decurga din esenta sa. Asadar, nu e vorba de o cronica, nu e vorba de o analiza a albumului din titlu; dimpotriva, reprezinta modalitatea mea de a aborda muzica, o incercare de analiza a mea prin prisma acestui album.

Clar e ca fiecare om percepe altfel muzica; de aici si diferentele intre genurile care ne plac, intre formatiile din acelasi gen pe care le numim, simplu: tampenie sau genial; desi e clar ca la un moment dat exista niste criterii obiective, in functie de care poti spune da, e lucrat, tehnic, rapid, ingenios etc. Insa dincolo de acestea, muzica e arta, iar estetica uratului e cel putin la fel de interesanta ca si cea a frumosului. Ca sa nu mai zic de provocarea mult mai mare pe care o reprezinta explorarea esteticii uratului.

Nu stiu in ce masura un depressive suicidal black e estetica a uratului. Nu stiu daca altii l-ar percepe asa, si printr-o asemenea afirmatie as risca atacuri din 2 parti – cei care analizeaza muzica printr-o alta prisma si cei care o percep din afara, carora nu le-ar spune nimic un asemenea album. Insa The Eerie Cold nu e doar un titlu al unui album (foarte misto, de altfel), ci e si o metafora, un post introductiv asupra a ceea ce simt vis a vis de muzica. Simt nevoia unei provocari, sa fiu nevoita sa caut versurile, sa le pot aborda din prisma unei poezii. Strict muzical, cu cat mai ciudat si mai complex, cu atat mai bine. Sa traspuna ascultatorului o serie de senzatii, sa fie aparent rece si inabordabil si totusi plin de semnificatii. Sa necesite pasiune pentru a fi ascultat.

De ce totusi Shining? Obsesiile vin si trec. Inclusiv in muzica. Dar, candva acum multi ani, cineva m-a intrebat de ce port un anumit tricou (desi am renuntat la tricourile cu formatii, raspunsul ramane) – in momentul in care esti pasionat de ceva, cand cauti si incerci sa intelegi cat mai multe aspecte dintr-un domeniu, inevitabil pasiunea devine o particica a caracterului tau. E foarte usor din acest moment sa se nasca reactii controversate. Nu e nici pe departe intentia mea. Insa a te ascunde si a-ti crea o masca e la fel de inutil. Oricum, purtam masti zi de zi si oricum e extrem de greu sa fii mereu ce vrei si cum vrei fix atunci cand vrei; presiunile sunt prea mari, autocenzura e ridicata la rang de virtute, la fel si falsa diplomatie. In exterior ne controlam prea mult imaginea. Atunci, in momentul in care vrei sa exprimi ceva din interior, in momentul in care pornesti pe un drum al carui scop e dezvaluirea personalitatii, incet incet e nevoie sa fie atinse toate ramurile acesteia. O incursiune in intuneric si moarte poate fi la fel de fascinanta ca o incercare de plutire spre un imposibil frumos. Reproducerea interna a disperarii si caderii ce se simte in fiecare nota a albumului poate fi abordata inclusiv din perspectiva antitetica. In momentul in care ne dezvaluim, suntem suma unor aspecte paradoxale. Ne invartim intre viata si moarte la fiecare pas. Poate pentru majoritatea nu conteaza. Pentru mine insa a trai inseamna a explora orice senzatie, poate partea intunecata a vietii ceva mai mult. E vorba strict de o perspectiva. Nu spun ca e altfel sau nu, e doar perspectiva mea.

Arana

Pe post de epilog:

there are no more barriers to cross
all i have in common with the uncontrollable and insane
the vicious and the evil
all the mayhem i have caused
and my utter indifference to the world
i have now surpassed

my pain is constant and sharp
and i do not hope for a better world for anyone
in fact, i want my pain to be inflicted on others
i want no one to escape

but even after admitting this
there is no katharsis
my punishment continues to illude me
and i gain no deeper knowledge of myself
no new knowledge can be extracted from my telling
this confession has ment

nothing

Publicitate