A face ceva. A actiona. Sau pur si simplu a urma impulsurile interne, a lua decizii pe negandite, a fi spontan. De ce toata aceasta insiruire si unde e logica? Logica nu e. Tocmai. De cate ori actionam in aceasta maniera ne rupem de o parte din ratiune, de acea parte a constiintei care ne-ar spune ca trebuie sa… Si totusi aceasta modalitate de „a fi”, reprezinta de regula un suflu proaspat, nasterea unor idei neasptetate sau chiar refuzarea a ceea ce, intr-un plan extrem teoretizat, ar reprezenta binele, dar care concret, in acel moment, e de fapt o masura josnica, o incalcare a principiilor.
Se considera, de regula, ca acest verbum regens (lato sensu; nu ma refer la notiunea de concretizare a unei decizii planificate, notiune folosita in drept) este impotriva ratiunii. Si atunci de unde ar veni? Daca vrem sa acceptam ca exista anumite gesturi exteriorizate care provin dintr-o latura intunecata – paradoxul gandirii – am accepta automat ca suntem mai mult decat ratiune si, desi sustin intr-o oarecare masura aceasta idee, nu ii gasesc aplicabilitate in aces sens. Verbum regens nu este impotriva ratiunii, ci este esenta ratiunii. Sa luam un exemplu banal: un examen, sub forma grila, incercuiesti intai oarecum instinctiv; revii apoi asupra intrebarilor si in locuri unde erai extrem de sigur, incercuiesti totusi altceva, fiindca indoiala devenise prea puternica; in aproape toate situatiile, acest al doilea raspuns e gresit. Mie mi se pare destul de evident ca primul gest a fost un asa zis act nepremeditat, neanalizat. A venit dintr-o certitudine ce aparent nu isi gasea confirmarea in ratiune. Ratiune care, daca e sa o analizam, e mult prea plina de influente; libertatea ei, desi probabil cea mai apropiata forma de libertate suprema care i se releva omului, este totusi limitata. Inclusiv ratiunea sufera de tot ceea ce interactioneaza cu noi, de masca ucigatoare a indoielii. Tocmai de aceea, cu cat analizezi mai mult un eventual fapt, ajungi sa-l descreditezi si sa amani infaptuirea lui pentru eternitate.
Pe de alta parte, spontaneitatea poate fi o adevarata capcana. Ca orice lucru bun si rapid, nu este in intregime asa. Simtim de multe ori ca nu ne apartine, poate da nastere remuscarilor si unor adevarate drame interne sau, de ce nu?, de personalitate. Pentru ca de multe ori actiunile acestea par atat de paradoxale, de antitetice noua, incat dupa implinirea faptului, suntem pusi in fata unei noi oglinzi, unde ne zambeste un altcineva. E senzatia ca ratiunea se razvrateste impotriva noastra, ca isi cere bucata de libertate pe care i-am ingradit-o, ca vrea sa conduca ea, nu sa fie condusa de microbul analitic.
Evident, e imposibil de anticipat cand ar trebui lasata ratiunea sa fie ea, sau cand sa fie explorata si ingradita de insasi existenta omului. Poate fi chiar imposibil a actiona instinctiv, poate parea degradant sau necorespunzator statutului de cugetator. In final, nu exista invingator si invins, pentru ca oricare latura ar prelua conducerea, aceasta va fi echilibrata ulterior, traducandu-se, in viitor, intr-o alta experienta.
Arana
Arana's world under a picture of frenzy 
Arana,
Articolul tău este atât de dens încât nu ştiu cum să îl interpretez în câteva cuvinte. Scrie tot aşa că mie îmi place.
Comentariu de anahoretus — februarie 24, 2008 @ 21:14
Funny twist acela cu ratiunea (fata de ce suntam obisnuiti sa citim/auzim/credem), din pacate insa, la o inspectie mai atenta, nu merge… sau cel putin eu nu pot fi de acord. „Microbul analitic” de care vorbesti este insusi sufletul ratiunii, daca-mi este permis acest mic joc de cuvinte. Nu analiza te impiedica sa actionezi (si aici trebuie spus ca in „a analiza mult”, acel „mult” poate avea doua sensuri, unul temporal si unul care se refera la profunzime – lesne de inteles care e varianta preferabila), ci indoielile de care vorbeai… si poate ca ele, de fapt, reprezinta acea latura intunecata.
Evident, ratiunea nu trebuie sa se confunde cu analiza – analiza este o unealta in slujba ratiunii, nu singura dar cea mai importanta. Dar insasi ratiunea nu este decat o unealta, sau hai sa-i spunem abilitate – abilitatea de a lua decizii subiective pe baza unor observatii obiective (oricat de ciudata ar parea asocierea), intr-un caz ideal. Asa o vad eu, cel putin – au existat atatea definitii ale ratiunii incat e greu de crezut ca se poate ajunge la un consens. Revenind, atentie insa, acele observatii obiective se refera inclusiv la propria persoana, la precedente decizii subiective and so on.
Inca o observatie – spui „a actiona instinctiv” – asta oricum nu se intampla decat foarte rar, de obicei in situatii limita (ca timp). Chiar si acele decizii luate „pe negandite”, intr-o majoritate covarsitoare a cazurilor, nu sunt decat in aparenta asa.
Si, ca sa inchei, ma voi referi la limitarile aplicate ratiunii – acele potentiale influente pot ramane (din nou, intr-un caz ideal) doar in stadiul de informatii.
Comentariu de Phaedrus — februarie 26, 2008 @ 11:13
Doar ca nu exista cazuri ideale. In schimb da, in mare parte as fi de acord si cu tine. De acord ca analiza e o unealta a ratiunii… de acord ca instinctivi suntem doar pe marginea prapastiei. Insa, intr-un plan concret, simplu, e imposibil sa nu te lovesti de decizii si decizii – ramane sa alegi daca le iei rational, intuitiv, instinctiv, sentimental etc. Sunt toate acestea doar ramuri ale aceleeasi constiinte? Posibil. Posibil sa simtim nevoia unor antiteze acolo unde ele nu exista, insa la fel, nu stiu daca e posibil a spune e corecta varianta x. Doar discutand si „analizand” se poate ajunge la o conturare a felului in care tindem sa actionam.
Comentariu de bacchante — februarie 26, 2008 @ 19:16