Iubitori ori nu de carte, cam toată lumea ştie ca zilele astea la Romexpo are loc târgul de carte Gaudeamus. Acum ceva săptămâni când am auzit prima dată că va veni şi Rushdie pe la noi, cu această ocazie, deja mă vedeam în faţa lui cu Copiii din miez de noapte în braţe. Şi mai ştiam şi fix ce vreau să îi spun.

Deşi n-am scris prea multe despre Rushdie – de fapt doar Grimus beneficiază de o recenzie, aici – cartea de care vă spuneam m-a făcut să mă îndrăgostesc de omul acesta. E imensă, o Capodoperă a literaturii contemporane. Nu vreau să spun moderne, pentru că Rushdie e unul dintre puţinii contemporani pe care i-am citit despre care pot afirm, cu tărie şi încredere, că îşi va scrie propria foaie în istorie. Şi nu, nu pentru că poate va fi executat de islamişti (pentru că, să o spun pe cea dreaptă, multă lume pentru asta îl citeşte iniţial), ci pentru ce şi mai ales cum scrie. Complex, obositor, mare. Un monstru de creativitate şi de talent şi de vocaţie. Nu exagerez, pentru că nu îmi place să ofer gratuităţi şi nu mi-e greu să critic. Tocmai că mi-e greu să laud, să arăt cât de mult înseamnă scriitura acestui om şi cât de multe poate oferi unui cititor. Nu vreau acum să vorbesc despre el, poate după citesc proapăt achiziţionata şi semnata Seducătoarea din Florenţa, poate zic voi putea să scriu despre. Şi să insist mai mult în de ce îl apreciez atât de mult pe Rushdie.

Sincer, acea jumătate de oră sau cât am stat la coadă a trecut imediat. Îmi repetam în cap cuvintele, ca un învăţăcel din clasa 1 ce îi va înmâna primul buchet de flori învăţătoarei. Ţineam “Copiii” în braţe şi zâmbeam. Am socializat puţin cu tipele de stăteau în faţa mea la coadă, care remarcaseră că a mea carte era plina de indexuri colorate. Una din ele mi-a spus că sunt sora ei, că la fel arată şi ediţia ei de acasă şi că mă admiră că am venit cu ea. Mie aşa mi s-a părut normal. Am fost printre foarte puţinele persoane de acolo care nu erau cu cartea proaspăt scoasă din ţiplă. Nu neg, în primele 5-10 minute m-am lăsat acaparată de un sentiment destul de ciudat, nervi amestecaţi cu frustrare. Parcă simţeam ipocrizia în jurul meu, vociferam cum că mă întreb câţi de acolo l-ar fi citit pe S.R. dacă nu venea în România. La fel cum scărţâiam şi aseară când, butonând pe la tv, am văzut ştirea despre venirea lui, evident cel mai important lucru pe care l-au găsit a fost condamnarea lui de către islam, faptul că trăieşte în exil şi cum de asta trebuie citite Versetele Satanice. Nu fix cu aceste cuvinte, dar cert cu acest mesaj. Dar mi-a trecut. Pentru că m-am hotărât să mă concentrez pe motivele mele, să mă gândesc la ce m-a determinat pe mine să vreau să îl descopăr şi de ce eram eu acolo, la coadă, cu un zâmbet imens pe buze.

Am ajuns şi eu la rând, l-am surprins cu cartea mea (Oh look someone has read this), m-am surprins pe mine cu un accent pur british – nu ştiu sincer de unde a ieşit – şi vocea puţin stinsă (iar mie asta nu mi să întâmplă niciodată) şi i-am mulţumit pentru că scrie. Mă înroşisem şi mâinile îmi tremurau mai ceva ca înaintea vreunui examen. Sunt emotivă şi totuşi mă bucur că pot trăi nişte lucruri atât de mărunte cu atăta entuziasm şi dăruire. Pentru că aşa sunt, şi pentru că deşi de cele mai multe ori această implicare a mea îmi face doar probleme, în momentele acestea unice îi înţeleg rolul, dezvăluindu-şi latura pozitivă.

Câteva cuvinte şi despre târg, căci am ajuns pe la ora 4 acolo şi am avut timp să mă învârt. Spaţiu mare, edituri multe, oferte bune, loc suficient pentru învârtit şi admirat, mai aerisit parcă decât în alte dăţi. Nici nu era foarte multă lume, sunt sigură că în weekend vor fi mai mulţi şi va fi mult mai sufocantă atmosfera. Mi-a plăcut şi chiar mi-am găsit ce mi-am propus, ba ceva şi în plus şi deşi am rămas oarecum cu buzunarul gol, nu contează. Tocmai de asta nici n-am mai trecut pe la toate editurile, oprindu-mă doar la Polirom, Humanitas, Art, Vellant, All, trecut pe lângă Nemira şi nu mai ştiu fix ce. Nu eram foarte atentă pentru că mă gândeam doar la ce urma să se întâmple. Şi cum m-am şi trezit cu banii daţi, nici vorbă de chef pentru alte hoinăreli şi descoperiri.

Aş mai merge la lansarea romanului Nici o privire de dragul de a vedea cum îl prezintă Filip Florian. Vedem totuşi, căci simt că azi am epuizat mare parte din doza de entuziasm. Nu particip des la evenimente livreşti, sunt mai degrabă introvertită şi un cititor introspect. Dar când o fac, e cu totul. Extaz stupid? N-am idee, ştiu doar că e o senzaţie mult prea tare pentru a mi-o nega sau, mai grav, cenzura ori ascunde de privirile altora. Acum să am doar timp şi spor la citit. A propos, când e următorul târg? Şi cum credeţi că aş putea face bani din citit ca apoi să îi dau… tot pe citit?

Arana

Când G.G. Marquez te invită la o “lectura pasionantă”, invitaţie inteligent aplicată pe prima copertă, iar Jose Saramago împarte premii si foloseşte cuvinte precum “un mare roman, o carte cum nu sunt multe (…). Când cineva scrie atât de bine, nu poţi decât să îţi scoţi pălăria”, ai nişte aşteptări. Speri să fii zdruncinat, să trăieşti “delirul”, să fii surprins si să urli asta mai departe apoi. Previzibil deja, aşteptările nu doar că nu mi-au fost împlinite, dar pe parcursul lecturii am simţit de câteva ori că e o totală pierdere de vreme ce fac. Din fericire, romanul are marea calitate de a trezi sentimente contradictorii, ceea ce m-a şi făcut să vreau să intru puţin în detalii.

În esenţă, cartea pare să o aducă pe scenă pe Augustina, o hippie din marile familii din Bogota, genul acela de libertină care îşi permite să fie astfel, având parte de toţi banii şi toate condiţiile, case de vacanţă şi familie pregătită la orice oră să o primească pe covor de trandafiri. E simplu să fii nebun în aceste condiţii, mi-ar fi venit să zic. Construcţia sinuoasă, ca de labirint, a romanului, dezvăluie însă o serie de dedesubturi, tenebroase, bolnave, seci în individualitatea lor, realizând astfel un adevărat tablou urbanist, o imagine panoramică redată prin cele mai ascunse detalii. Până la urmă e Columbia, e Pablo Escobar, sunt droguri, mărunţişuri, luptă de clasă (sărmanul Midias…), bani spălaţi, non-valori, corupţie ş.a.m.d. Trebuie să recunosc, autoarea are un talent creator imens, din acest punct de vedere. Felul ei de a găsi o explicaţie pentru orice, de a exemplifica orice, de a supune atenţiei cititorului cele mai banale episoade duce cu gândul la un baroc exacerbat, o căutare bolnăvicioasă a detaliilor, în aşa măsură încât aproape că uneori rămâi cu senzaţia că nu mai există o imagine de ansamblu. Senzaţie repede amuţită, căci, printr-o incoerenţa cronologică (ce m-a prins cu desăvârşire, aşadar plus!) fascinantă, Restrepo dezvăluie logica fiecărui detaliu, punând serios la încercare memoria şi atenţia cititorului.

Stilul are marele merit de a sugera delirul. Asta pentru că tonul este foarte liniar, astfel încât deşi naraţiunea e ori la persoana a3a, ori la persoana 1, nu se semnalează vreo diferenţă. Aş fi tentată poate să consider asta un avantaj. Dar, romanul se vrea a fi construit pe pluriperspectivism, avem o serie de fire narative (deşi atât pe copertă cât şi prin diverse recenzii se spune că 3, eu am identificat 4!), care oricum se încrucişează, indiferent de limite spaţio-temporale şi care au rolul de a contribui la acel delir urban ce pare a fi cuprins lumea în ansamblu, astfel încât o anumită diferenţiere de nuanţe ar fi prins bine. Spun asta pentru că e ciudat să îl văd pe profesorul de literatură Aguillar vorbind în aceeaşi manieră manică, incoerentă ca Midias – drogat, deznădăjduit, hăituit de oameni şi de amintiri. Dacă autoarea a încercat să dovedească statornicia delirului, sau că indiferent de exteriorul lor, oamenii au acelaşi mod de a se închide în memorii, nu i-a ieşit. Romanul e foarte introspectiv, se merge extrem de mult pe fluxul conştiinţei, Restrepo aş spune că stăpâneşte chiar bine o tehnică ce nu e deloc uşoară, însă e prea liniară. Iar ca să îţi permiţi să fii liniar, trebuie să ai o doză de geniu, ceea ce autoarei îi lipseşte, cert. Tot aici aş spune şi despre paragrafele extrem de lungi, punctuaţia (lipsă), lipsa dialogului evident, a delimitării ideilor, clar un stil împrumutat de la Saramago. Acum nu ştiu dacă Saramago s-a simţit flatat de această manieră a scriitoarei, eu o văd doar ca pe un epigon, ce are baza tehnica, dar nu are nici pe departe sclipirea maestrului. De altfel întreaga carte pare prea studiată, fiecare propoziţie extrem de lucrată, modul de exprimare foarte studiat. Şi totuşi cartea se vrea a fi naturală, reală, palpabilă. Îmi pare totuşi ca scriitoarea nu are suficientă încredere în tehnica ei, că simte nevoia să cizeleze până la refuz, să se asigure că tot prostul vede realismul. De fapt, citeam undeva că Restropo lasă impresia că vrea să se dezică de literatura sud-americană şi de fascinaţia acesteia pentru realismul magic; cade oarecum în altă extremă, unde efectul obţinut este fix invers. Ajunge să fie chiar obositoare, din nefericire (tot vorbeam de momente în care simţeam că nu aduce nimic nou ori bun cartea asta).

Nu am obiceiul să mă opresc asupra personajelor, dar observ la femeile scriitoare că au tentaţia să construiască mult mai mult, să contribuie la fiecare personaj cu egală pasiune. Te întrebi de câteva ori cine e personajul principal, căci prea îi cunoaştem pe toţi în cele mai întunecate detalii. Foarte diferiţi, însă se pare că în lumea lor nu mai poţi spune cine e nebun şi cine nu. Delirul îi îmbrăţişează fără discriminare. Bunicul repetând obsesiv numele răurilor din Germania. Ascunderea morţii sub forma plecării ca laitmotiv al familiei Augustinei. Minciuna înfrântă de minciună, ca modalitatea de supravieţuire a Eugeniei (mama Augustinei), Bicho care are potenţialul să se creeze un întreg roman în jurul firii lui extrem de introvertite, dar cu o putere fantastică de supravieţuire. Să le descoperi pe toate e un adevărat deliciu. Desigur, romanul îndeamnă la o lectură rapidă, pentru a surprinde toate chichiţele şi adâncimile. Mi-a plăcut migala şi imaginaţia ei, cât de pedantă poate să fie pe alocuri şi cum reuşeşte să facă din asta o calitate a scrierii.

Tema e exploatată cât de mult se poate. Dar autoarea o face într-un fel interesant, răsturnând normalitatea, astfel încât nebunia se înfăţişează ca un medicament, ori ca o fugă, ori ca reversul medaliei. Te întrebi cine e şi cine nu e nebun. Plus aseara, terminasem cartea. Şi sincer nu mi-a plăcut finalul. A fost ca şi cum i-ar fi secat întreaga energie creatoare, ori de parcă s-ar fi plictist să mai scrie şi a vrut oarecum să tranşeze. M-am mai gândit însă şi poate nu, poate e mai deschis decât pare, poate de fapt s-a dorit a rupe un episod dintr-un prezent continuu repetat şi s-a prezentat ca atare, indiferent ce e înainte şi dincolo de acesta…

“…infernul trebuie să fie un loc unde te închid împreună cu consecinţele faptelor tale şi te obligă să te războieşti cu ele“

Arana

Laura Restrepo, Delir, ed. Humanitas, colecţia Raftul Denisei, 2007

Posted in Carti Tagged: Carti, delir, laura restrepo, literatura sud-americana, personaje ]]> http://bacchante.wordpress.com/2009/11/19/laura-restrepo-delir-despre-cum-nebunia-e-normala/feed/ 2 Arana http://bacchante.wordpress.com/2009/11/16/romanii-sau-altii-n-ar-citi-zice-se/ http://bacchante.wordpress.com/2009/11/16/romanii-sau-altii-n-ar-citi-zice-se/#comments Mon, 16 Nov 2009 20:53:29 +0000 Arana http://bacchante.wordpress.com/?p=374 ]]>

Tot citesc, aiurea sau nu, despre români: că nu citesc, că nu sunt culţi, că se îmbată cu iluzia de ziar plus carte şi alte minunăţii. Oamenii vin cu statistici, cu dureri, cu comparaţii cu gloriosul trecut cultural. Eu am o teorie. Care – desigur – mă aştept să fie demontată pentru că nu e bazată pe fapte, pentru că nu e obiectivă. Totuşi, când vine vorba de pasiunea mea, pe care încerc să mi-o cultiv cum pot, pe care încerc să o dezvolt în felul meu şi nicidecum făcând ceea ce trebuie, îmi permit să vorbesc subiectiv. Să văd şi să înţeleg. Şi mai ales să nu îmi fac false probleme.

Cum văd eu lucrurile:

• trecutul nu a fost glorios şi cult; trecutul a fost trist, oprimant, dureros. Oamenii se refugiau în ce puteau. În ce nu era interzis ori cenzurat. În singura variantă pe care o aveau. Da, poate citeau mai mulţi, dar nu cred că erau mult mai real mânaţi de setea de cultură
• prezentul nu e întunecat şi mort şi incult. NU. Sunt oameni pasionaţi de cărţi, sunt librării, sunt biblioteci chiar, schimburi de cărţi, shelfariuri şi, evident, scriitori. De ce suferim atunci? Eu n-am idee. Idealistă ce sunt…
• nu vreau să fie cititul trendy. Nu ştiu despre alţii dar eu citesc pentru experienţă. Pentru trăire. Pentru că simt lucruri pe care altfel nu le pot simţi. Pentru că am nevoie de cărţi, pentru că am nevoie să mă pot elibera, pentru că îmi trebuie alternativa, suspansul, arta, provocarea, jocul, moartea, viaţa, realitatea, magia, farmecul, ideile, motivele, cultura, istoria, timpul, frica, pasiunea pe care mi le oferă cărţile. Nu pentru că vreau să fiu văzută cu vreo carte ori apreciată pentru asta. Nici pentru că vreau să dezvolt un blog de cărţi (ba la cum mi-a scăzut numărul de vizitatori sunt sigură că fac o treabă de nimic, din perspectiva cititorului). Astea sunt doar consecinţe colaterale.
• nu doar românii nu citesc; sunt aproape sigură că procentual vorbind, oameni care nu sunt cu nimic mai inteligenţi decât noi nu citesc mai mult. A, se vând mai bine cărţile? Care cărţi. Şi nu, nu vreau să aud de număr de exemplare de Dan Brown vândute în SUA (simplu: ce populaţie au ei şi ce populaţie avem noi?). În plus sunt atât de snoabă încât prefer să discut cu cineva care recunoaşte sincer că nu citeşte decât cu vreun “cititor pasionat” ce mi-l recomandă pe Coelho şi mă mai şi acuză că de fapt nu l-am înţeles eu şi mă las influenţată de părerea nefondată că ar fi zero calitativ. Că eu de fapt greşesc şi el are dreptate.
• în plus, sunt oameni inteligenţi, culţi, rafinaţi care nu citesc. Surpriză, nu suntem toţi la fel. Nici nu trebuie să fim. Cititul nu e o paradă de creier. E o pasiune (mă repet, dar e intenţionat). Un mod de a-ţi înfrumuseţa viaţa. Vreau să cred că avem libertatea să alegem cum să ne înfrumuseţăm viaţa.

Nu ştiu cum să spun toate astea şi să fiu clară. Cum să mă fac înţeleasă, să arăt că aparenta îmbinare dintre răutate, snobism şi o oarecare logică nu e aparentă. E modalitatea mea de a privi acest aspect. Sincer, direct, fără ocolişuri, fără vise de binele comun, fără campanii inutile. Cum nu îmi place mie să fiu asaltată cu lucruri care nu îmi fac plăcere, nu asaltez nici eu pe alţi oameni. Mă simt eu prost când cineva – care n-a pus de multă vreme mâna pe vreo carte – mă întreabă ce citesc pentru că e politicos să facă asta şi pentru că crede că îl voi aprecia. Nu, nu apreciez teatrul de genul acesta. Îmi place sinceritatea. Oricât de urât ar fi adevărul, vreau să mă hrănesc cu el. Să îl descopăr, să îl înţeleg, să mi-l însuşesc.

Am oare dreptate în ceea ce zic, referitor la citit? Nu ştiu, sunt extrem de subiectivă, totul izvorăşte din modalitatea mea de a privi trăirile. De asta nici nu mă ruşinez mai mult decât e cazul când am un reader’s block. Şi nu urmăresc să dobor recorduri de cărţi citite. Pentru că eu încerc să savurez. Să mă las învăluită, să înţeleg, să relaţionez cu ea, acea carte ce mi-a ajuns în mână, să simt oarecum o apropiere de autor. Ştiu că uneori mă amăgesc. Că pun prea mare importanţă pe ce simt eu. Că am tendinţa să ignor altceva. Dar asta e pentru mine a citi. Să-i dau voie cărţii să intre în viaţa mea, ca o compensaţie pentru privilegiul de a-i descoperi realitatea. Să mă bucur de carte, în întregul ei, la nivel spiritual dar şi material. A simţi. Nu reduc totul la asta, dar are un rol destul de semnificativ. Nu întregul proces al lecturii este unul pur cognitiv. Cititul nu poate fi “învăţat”… nu după un timp. Nu după experienţe contrare, refuzuri repetate ori pur şi simplu incompatibilitate. Mi se pare că aici se greşeşte. Că din exces de zel, dragoste sufocantă faţă de universul lecturii se ajunge la false standarde, pe care “falşi cititori” le ating cu mândrie. Sincere felicitări. Dar când aţi râs ultima dată citind o carte? Sau când aţi plâns? Sau când orice altă simţire a înmărmurit, iar mâinile au început să tremure, ori poate glasul s-a stins, sau chiar ochii s-au luminat de bogăţia experienţei? Pentru mine, în cele din urmă, acolo găsesc o carte bună…

Arana

Disclaimer: Iertare pentru lipsa acută de posturi. Iată motivele:

• am citit imensa, impozanta, copleşitoarea “Cartea Neagră“, Orhan Pamuk. Deşi autorul îmi era familiar, romanul acesta m-a dat peste cap. Şi aş fi vrut să îi scriu o recenzie, dar m-am simţit prea mică pentru asta. Orice alt mecanism mi s-a blocat.
  
• încerc să mă readaptez vieţii de studentă, care presupune şi cursuri, şi studiu, eventual şi nişte socializare cu colegi; ajung acasă relativ târziu, iar fărâma de chef am mai investit-o în primii paşi în pregătirea minunatului examen de 4 ore ce este licenţa. Astfel încât am cam stat departe de blogăreală.
  
• am vrut să scriu şi despre Inglorious Basterds dar am amânat, iar apoi m-am blocat. Am impresia – tot mai sigură de altfel – că eu nu îl pot “recenza” pe Tarantino; lucru care doar mă face să îl admir şi mai mult.

_____________________________________________________

Cartea Mironei este o experienţă cu două tăişuri. Extenuată fiind de experienţa cititului romanului lui Pamuk, am simţit nevoia să iau o pauză, o schimbare de stil, pe scurt să citesc ceva relaxant. Cunoscând-o în vară pe Cella Serghi, prin Pânza de păianjen, m-am îndreptat asupra Mironei. La fel ca şi în vară, nu ştiam la ce să mă aştept de la carte, nu am studiat recenzii, iar o imagine de ansamblu nu aveam.

Prima senzaţie este una imbucurătoare. Tonul este mai matur, mai agresiv, mai cizelat aş spune. Autoarea pare să fie mai încrezătoare în abilităţile ei, are curajul să creeze o gamă mai largă de personaje, care cel puţin la o primă vedere, par mai puternic conturate, mai variate şi mai puţin stereotipice şi rupte din literatură. Mirona se deosebeşte de eroina din Pânza de păianjen prin faptul că provine dintr-un alt fel de mediu, are o altă bază, ceea ce o face mai lejeră, mai naivă, dar în acelaşi timp mai credibilă. Personalitatea ei nu mă încântă în mod deosebit: o găsesc pe alocuri prea visătoare, prea influenţabilă şi aproape incapabilă să îşi urmeze visul. Lasă parcă senzaţia că eventuala îndeplinire a acestuia i-ar lăsa un gol, o lipsă de scop. Mirona vrea să scrie un roman, iar timp de aproape 10 ani – distanţa pe care se întinde romanul – ea tot vrea să. E prea apreciată, prea încurajată, prea perfectă uneori. Am spus că este mai credibilă, însă tot un fel de marionetă este, ca şi Diana, e tot o păpuşă, mai repede oricum decât vreun personaj remarcabil.

Subiectul este deschis la o gamă mai largă de cititori. Nu mai este atât de “roz”, ci are destule rezonanţe în realitate, poate să comunice un mesaj mai degraba social decât dramatic, ceea ce face ca romanul să fie demn de o oareşice laudă. Este bine scris, nu abundă de detalii şi descrieri extravagante, rupte de context până la urmă; astfel nu mai este atât de minuţios elaborată viaţa externă a personajelor, Serghi reuşind să insiste mai mult pe conflictele acestora, pe maturizarea forţată, pe impactul exteriorului asupra interiorului, nu invers. Atmosfera este departe de a fi feerică. Remarcabilă mi s-a părut scena întoarcerii Mironei în România, mai precis escala în Viena, ce avea loc la începuturile tenebroase ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. M-a surprins plăcut cum alege să contureze primele manifestări ale antisemitismului; desigur Mirona, eroina ce salvează o fetiţă de la moarte. Este o scenă trasă de păr, menită vădit să facă cititorul să fie mai impresionat, mai îndrăgostit şi mai milos faţă de o tipă relativ neinteresantă, altfel. Mirona nu are, în mod cert, farmecul Dianei. Se simte simţul artistic al scriitoarei, modalitatea ei unică de a percepe lumea, dorinţa extrem de mare pe care o are să transmită cititorului ceva, să-l atingă, să îl ştie cuprins în lumea ei. Poate fix acest fapt îi aduce deyvantaje, căci se întâmplă să încerce prea mult, să extra cizeleze, să piardă firescul scrisului.

Ca modalitate de construcţie, cartea e destul de dificil de realizat, căci se încearcă îmbinarea romanului cu file de jurnal. Ceea ce ar putea fi o idee interesantă, doar că Serghi a adoptat aproape aceeaşi tactică şi în Pânza, aşa că e deja redundant. Înteleg intenţia de a scrie extrem de personal sub masca unui anume personaj. Chiar dacă n-aş fi ştiut – prin absurd – că e aceeaşi autoarea, doar cu o carte în spate mi-aş fi dat uşor seama despre cine e vorba. Da, apreciez scriitorii care au un stil propriu, inconfundabil, dar asta nu trebuie să însemne repetiţie, lipsă de originalitate, suprautilizarea aceloraşi tehnici şi artificii literare. De asta şi desele mele referiri la precedentul ei roman, pentru că nu poţi să le disociezi, sunt mult prea asemănătoare, chiar dacă subiectul e aparent complet diferit, temele centrale (sociale) sunt altele, iar personajele se vede că sunt construite diferit, şi că s-a străduit să nu se repete. Dar haina în care sunt îmbrăcate toate acestea, e fix aceeaşi. Nu are parte de variaţie, cât de puţină, care să solicite cititorul, să îl implice în adevăratul sens al cuvântului.

Am lăsat pe final adevăratul motiv pentru care m-am hotărât să scriu despre cartea asta. Pentru că ţinând cont că n-a reprezentat nici vreo revelaţie, nici un dezastru, ca era fix la fel cu sau fără ea, teoretic nu aveam de ce să insist. Însă au fost două aspecte care m-au deranjat peste măsură. Primul e relaţia Mironei cu Ştefan, modul în care e construită, pe ce fel de stâlpi, siropul total inutil întins pe prea multe pagini, Ştefan care e un personaj anost, idiot, total ireal şi aproape la fel de relevant ca un bolovan. Am rămas cu senzaţia că nu a avut niciun sens toată povestea. Ştiu care a fost mobilul: că Mirona avea nevoie şi de experienţă amoroasă pentru desăvârşirea maturizării. Realizarea însă e execrabilă.

Al doilea: politicul. Spre sfârşitul romanului, 23 august 1944. Nu pot insista prea mult. Acum, în secolul 21 văzând, înţelegând şi trăind puţin din ce a ajuns să însemne de fapt comunismul în istorie, atitudinea pozitivă care domină în carte, relativ la comunism este aproape indigerabilă. Nu cred că era nevoie de atâta linguşeală; am înţeles, critică fascismul, inserează scene de la Auschwitz Bikernau, prezintă eroi (şi laolaltă atrocităţi). Şi da, pot să înţeleg de ce, corelat la epoca în care a fost scrisă. Dar e literatură. Nu e propagandă. Nu pot să laud şi să iau ca atare astfel de manifestare din partea unui scriitor. Iar, ca să mă înţelegeţi, nu ideile mă deranjează, căci şi-ar fi putut găsi locul în carte, sunt de acolo, dar modalitatea de prezentare, falsul tonului, totala nepotrivire cu mersul romanului, acestea sunt dureroase. Acestea sunt aspectele ce m-au forţat să manifest o oarecare dezamăgire amestecată cu nerv, cu repulsie, cu lehamite. Cred că, pe final, Cella Serghi şi-a îngropat romanul. Unul care pornea cu toate şansele de reuşită.

Cella Serghi, Cartea Mironei, colecţia BPT, Jurnalul Naţional, 2009

Arana

Posted in Carti, Personal Tagged: cartea mironei, Carti, cella serghi, panza de paianjen, recenzie ]]> http://bacchante.wordpress.com/2009/11/08/cartea-mironei-c-serghi/feed/ 6 Arana http://bacchante.wordpress.com/2009/10/28/budapesta-absu/ http://bacchante.wordpress.com/2009/10/28/budapesta-absu/#comments Wed, 28 Oct 2009 15:57:54 +0000 Arana http://bacchante.wordpress.com/?p=361 ]]>

După o perioadă de relativă letargie, era cam timpul să rup monotonia şi să inserez în trista nebunie ce înseamnă anul 4 un eveniment. Ne-am vorbit, ne-am hotărât şi cu mare greutate ne-am decis asupra detaliilor pentru ca sâmbătă dimineaţă să plecăm spre Budapesta. Pretextul? Concert Absu, aflaţi in turneu, unul ce ocoleşte România. S-a dus aşadar muntele la Mahomed.

Plecare la 6 dimineaţă, buimacă de somn – am avut parte de o oră şi 40 minute de dormi – ajuns pe autostradă n-am idee cum, somn. Mă trezesc pe soare şi peisaje din ce în ce mai interesante. Valea Oltului îmi era complet necunoscută până acum, dar e uimitoare. O dată în plus mi se confirmă că sunt lucruri de văzut pe la noi. Nu oraşe, nu creaţii umane, ci natură, multă natură, îmbietoare, interesantă, extrem de atrăgătoare. Soare, ceaţă, munte. În acelaşi spaţiu şi timp, o şosea aproape pustie, maşina alunecând parcă încet încet într-o altă lume. Mai caldă, mai apropiată de esenţă. Pentru cî în momente din astea poţi simţi un soi de ciudată libertate, oferită de ideea de spontaneitate, drum nebun, drum lung, prieteni. Se conturase deja o desfăşurare cât se poate de bună pentru excursie.

Primul popas a fost Sibiu, aveam nevoie să umblăm puţin pe picioarele noastre, sângele cerea cafea, iar stomacul mâncare. Cafeaua a fost refill şi în Arad, era deja pe înserat, trecuseră în jur de 10 ore de la începutul călătoriei. Trecem graniţa, Szeged, autostradă, Budapesta, cazare (excelentă de altfel). Aproape 15 ore de drum. Credeam că va fi ucigător de plictisitor, dar a fost chiar interesant. Ideea de road-trip în sine e ofertantă, te simţi poate mai spontan, pentru că îţi permite variaţie, îţi permite să faci ocoluri sau scurtături când şi cum ai chef, iar dacă compania e pe măsură, merită fiecare km. Obositor, nu zic nu, dar am avut puterea în seara respectivă să mai savurăm şi o bere în Ungaria. Eu am ales Dreher brună, de-a lor, mai savuroasă decât berile de pe la noi. Destul de cremoasă, puţin dulceagă, aromată. Iubitorii de bere amară m-ar înjura dacă le-aş recomanda-o, în schimb iubitorii de Guiness ar fi probabil surprinşi plăcut. Şi cu ocazia asta vă spun şi de Borsodi, tot de-a lor, există şi în variantă brună (da, prefer berea neagră), de asemenea cu un gust tare bun.

Duminică. Vreme de tricou. Budapesta prietenoasă. Clar, a fost zi de văzut şi de admirat. Frumuseţea capitalei maghiare nu e lăudată degeaba; un fel de Praga mai mică zic mulţi, eu încă aştept să văd şi Praga. Ne-am perindat pe cheiul Dunării, ne-am urcat la Citadella, am fost pe la Castelul Regal (pe care nu îl văzusem şi care e imens şi extrem de interesant, chiar dacă i-am admirat doar exteiorul) şi Bastionul Pescarilor, Parlamentul (celebra clădire, în stil neo-gothic, care mie personal mi se pare un stil extrem de pretenţios, foarte alunecos şi foarte predispus la a da în kitch; tocmai de asta, a reuşi o creaţie cu adevărat impresionanta, în acest stil, e o realizare în sine), străduţe, puburi admirate de afară, şi prânzul/cina într-un loc foarte misteux, un soi de pub lounge, cu o chelneriţă tare drăguţă.

Ajung astfel în punctul culminant al excursie, concertul. Am ajuns relativ uşor la locul de desfăşurare, o clădire foarte mişto, cu un bar, o sală mare de concerte, una mică, o curte interioară destul de mare, cu oameni mulţi şi pestritţi. Am întărziat puţin, dar concertul a întârziat mai mult, începând pe la 8. Prima trupă, din alt film, Zoroaster pe numele lor, păreau minim fumaţi, cu un stil dubios de a cânta, cu potenţial de a fi interesanţi dacă n-ar fi plictisitori. Dacă sună prea ciudat, ideea e că par să cânte de dragul de, foarte indefinit, lent şi moale.

Au urmat două trupe pe care nu le ascultasem, despre Razor of Occam mai ştiam câte ceva, iar Pantheon I era complet necunoscută. Ambele m-au surprins foarte plăcut. Primii, deşi nu neapărat în zona mea muzicală (bine, nici Absu nu sunt fix, şi tot îmi plac de mor), au un sound rapid, nervos, vânos. Au dat tare bine live, instrumentişti marfă, cam dubios bassistul (aş zice minim nebun, nu tocmai în cel mai bun sens al cuvântului). Nu ştiu dacă îi voi asculta acasă, dar absolut deloc nu m-a deranjat prezenţa lor la concert, iar publicul – deşi mic – a reacţionat destul de bine. Mi-a plăcut şi cum au pus problema, despre ce cântă ei. Detalii:

‘Homage to Martyrs’ (albumul din 2009, primul full-lenght de altfel)is a tribute to the great men of science who died in the pursuit of knowledge, from the early astronomers who were burned at the stake for daring to displace man from the center of the universe to the modern theoreticians driven to insanity and suicide by their paradoxical discoveries and the cold denial of their peers. Exalting in the rich legacy bequeathed to us by our predecessors it also warns of the dire predicament awaiting us should this richness be vainly squandered.

Pantheon I sunt, cică, black metal. Ce am spus imediat după concert: au fix părţile din black care îmi plac mie, deşi nu sună tocmai trv. Nu sunt melo deloc, bateristul e dementuţ (căci dement e Proscriptor) şi mai şi bătea extrem de relaxat, de mâ întrebam dacă astă conştientizează ce face de fapt, vocea a fost chiar impressive, deloc deranjantă, ba dimpotrivă excelent pliată pe restul treburilor. Şi în loc de clape, aveau un violencel electric, cu violoncelistă… nu se auzea foarte bine, însă pasajele inserate mie mi-au gâdilat urechile. Mai vreau, chiar sunt o trupă foarte pliată pe o parte din orientările mele muzicale.

ABSU!!! Aş putea să povestesc mult. Despre cât de dement e Proscriptor. Despre cum unele piese au fost mai rapide, mai puternice, mai incredibile decât pe cd. Despre cum basistul-vocalistul – care avea probabil cam înălţimea mea – e genial, nu doar pentru ce face, dar şi cum face, inclusiv gesturi. Sau să constat că deşi muzica nu e deloc prietenoasă, iar publicul era mic, comunicarea a fost excelentă şi atmosfera pe măsură. Să laud sunetul, pentru că sala de concerte era ceva mai mare decât o sufragerie şi chiar mă întrebam oare cum o să se audă. Dar nu are sens. Pentru că sunt unele prestaţii ce nu pot fi descrise. Ori descrierile sunt inutile, totul stând în ce se întîmplă pe scenă. A meritat drumul, oboseala, banii, aş face totul de la capăt să îi mai văd o dată. Şi vineri era să mă răzgândesc, să nu mai ajung. Nu cred că aş fi putut să regret suficient dacă îi pierdeam. Weekend desprins din lumea asta, încheiat pe măsură.

A început cu nervi şi frustrare, s-a terminat la fel, dar astea sunt nimicuri. Să poţi să faci abstracţie de evenimente ce îţi ating destul de mult spiritul, să poţi să te bucuri de ceva, în ciuda tumultului personal. Da, poate şi aici se poate măsura nivelul unui concert. Duminică seara, Budapesta ne-a găzduit, am fost parte dintr-o întâmplare, am trăit încă o pagină de ţinut bine în colecţia vieţii. Next stop? N-am idee, dar am nevoie de cât mai multă adrenalină.

Pe post de încheiere:

Arana

Sunt genul de cititor deopotrivă fascinat de frumuseţea literaturii şi de căutarea, încrâncenarea, lupta pe care aceasta o poate provoca. Mi se întâmplă să mă bucur de cărţi facile, scrise pe un ton uşor, cu o vădită detaşare şi veselie, la fel cum mi se întâmplă să mă confrunt cu acea sadică fascinaţie a descifrării unei cărţi grele. Mario Vargas Llosa este un scriitor prolific, din acest punct de vedere, căci în egală măsură a creat muntele lui Sisif ce este Conversaţie la catedrală (sau Războiul sfârşitului lumii), dar şi delicii precum Rătăcirilie fetei nesăbuite şi această Mătuşă Julia.

Având ca notă de plecare episoade autobiografice, romanul – scris în două perspective – este aparent o simplă poveste, construită pe o dragoste cu iz incestuos (lipseşte totuşi legătura de sânge, aşadar puţină decenţă) între un puşti ce se vede mare şi o damă ce se vede nemuritoare. Personajele principale, Marito şi a lui mătuşă Julia nu excelează prin vreo calitate aparte. Nu ştiu dacă Llosa nu a vrut să îi facă speciali – poate pentru a nu părea că îşi aduce sieşi un elogiu – ori pur şi simplu nu mi-au plăcut mie. Mai naivă uneori chiar decât Marito, aşteptam ceva spectaculos de la stundentul la Drept, pasionat de literatură, angajat la radio (toate la 18 ani!). Insuficient totuşi, pentru că Marito se învârte în platitudini, nu cunoaşte autoironia şi nu îşi vede ridicolul. Poate însă aici rezidă realismul: un tânăr de 18 ani fix aşa va fi. Visător, naiv, dulce, stupid. Mă gândesc că m-a măcinat gelozia câteva secunde, aş vrea să am eu vârsta aceea şi menirea aceea, să mă transpun în roman, să schimb şi sexul personajului, oricum nu mai contează.

• Trebuie să remarc incredibilul talent al lui Llosa de a-l face pe cititor să îşi dorească realitatea romanului. Atmosfera pe care o creează, indiferent de tonul ori tema adoptată, este tulburătoare şi atrăgătoare în egală măsură. Este pedant într-un mod ciudat, adoptă poziţia unui observator atent, intrigat, însă deloc serios. Se joacă de-a seriozitatea, te face să crezi în lumea lui, apoi extrem de rapid inserează scene întregi cu puternice note satirice.
• Din ce am citit de Llosa, romanul de faţă este cel mai încărcat de un umor extrem de savuros, inteligent scris, construit pe micile detalii care fac diferenţa. Am întălnit de la comic de personaje, la comic de situaţie, la comic de limbaj – toate categoriile cu care ne asasinau profesorii de română în timp ce îl studiam pe Caragiale. Sud-americanul îi dă cu uşurinţă clasă dramaturgului nostru, prin naturaleţea şi subtilitatea cu care inserază umorul în scrierea sa. Nu este un scop în sine să fie amuzant, este doar o modalitate în plus de a contribui la atmosfera de care vorbeam, realismul facil atât de caracteristic scrierilor sale.

A doua perspectivă este cea al lui Pedro Camancho, condeierul. E destul de greu de desluşit care a fost motivaţia ce a dus la acest personaj. Un maniac şi un tipicar, obsedat de muncă şi de “artă”, la limită dobitoc. Model de autocontrol şi lipsă de orice urmă de personalitate. Dacă de celelalte personaje n-am fost mulţumită, acest scriitoraş de teatru radiofonic este impecabil construit. Un personaj ale cărui trăsături sunt vădit hiperbolizate, creat parcă pentru a anula orice pornire de a lua prea în serios romanul. Prin vocea lui – iniţial clară şi absolută, apoi haotică – ne este prezentat adevăratul cadru al romanului. Poveştile sale, inserate firesc (?) în iubirea lui Varguitas, sunt epitomul non-valorii. Literar, sunt (şi ne sunt redate ca) total sterpte, însă ca poveste creează dependenţă. Nebunia treptată ce se instalează în roman afectează tot şi de abia atunci, ca cititor de literatură, eşti satisfăcut. O încrengătură de nume, personaje, destine şi morţi. Tragedii seci şi care se citesc pe nerăsuflate, ca ultim simbol al decăderii, ultimă răzbunare a lui Llosa faţă de trecut, faţă de naivitate, faţă de poftă de viaţă uşoară.

Sunt perfect conştientă şi mi-am asumat riscul pe măsură să fi mers prea departe cu interpretarea. Posibil să caut mai mult decât e necesar, însă mi-e greu să cred în întâmplare şi în scrierea de dragul de a scrie. La fel de rea ca şi scrisul la comandă. Am simţit că şi Llosa condamnă aceste apucături; pare a fi o ironie la adresa felului în care unii autori contemporani “creează”, nicidecum din dragoste pentru literatură şi pentru ce poate oferi aceasta, ci mai degrabă din dragoste pentru renume şi faimă şi mass-recognition. Şi chiar dacă vocea lui Llosa nu grăieşte aşa nu-mi opreşte asta dreptul de a simţi altfel, până la urmă o carte se poate transforma în mâinile şi în mintea fiecărui cititor al ei.

Stilul este simplu şi la obiect. Cartea se citeşte uşor, repede, fără un prea mare efort. Concentrare cere mai mult urmărirea povestirilor lui Camancho, care impun şi o memorie destul de aprigă. Şi spun asta căci aş fi vrut şi eu să ştiu înainte să mă apuc, norocul a fost doar că am citit repede cartea şi n-am avut timp să uit micile detalii, care dau mare savoare. Ca minus, cartea poate părea expeditivă, i se poate imputa că nu oferă suficiente explicaţii, iar acestea ar fi necesare, pentru un tablou nu doar mai coerent ci şi mai complex.

De exemplu:

• familia extinsă a lui Mario e iubitoare sau doar ipocrită
• familia restrânsă are sau nu vreun motiv pentru a se purta cum se poartă
• tânărul nostru e condus de nevoia de eroism ori doar de capriciile tinereţii? de ce?
• ş.a.

Mi-a trecut prin minte, ca posibilă explicaţie pentru acest fel de a scrie, o viziune impresionistă asupra cărţii. Cartea nu scrisă de către Mario V Llosa, ci chiar de către Varguitas, cu oarecare deficienţe de atenţie, care se chinuie să ne prezinte detalii şi să pară minuţios şi impozant, dar care de multe ori se pierde, uită, visează, pe scurt “o ia pe arătură”, specific vârstei de altfel. Şi asta mă face să îl apreciez mai mult pe acest tânăr ce ştie şi vrea să fie tânăr cu mască de adult (ca atăţia alţii), fără să fie vreun supraom intimidant.

În final, a fost o lectură plăcută ce m-a distins, dar fără a mă simţi “insultată”, beneficiind de o tehnică interesantă şi dispusă la interpretări, cu adevărat delicioasă şi “sexy”.

Mario Vargas Llosa – Mătuşa Julia şi condeierul ed. Humanitas, seria de autor M.V. Llosa

Arana

Motto:

Pur şi simplu eu învăţasem că Demiurgul făcuse lucrurile pe jumătate, pe când Poetul încă mai credea că pe lumea asta e cu putinţă vreo victorie.

Citindu-l pe Eco, te simţi insignifiant. O fărâmă de om, copleşit şi îngenuncheat, subjugat de măreţia şi incredibilul din sutele de pagini scrise cu nonşalanţă. Într-o perioadă în care principalul subiect de discutile este Premiul Nobel, eu mă aflu, după aproape 4 săptămâni de lectură lentă, fascinată de acest om, neînţelegând cum poate fi ignorat, cum la asemenea impozanţă nu este considerat meritoriu al premiului. Cum o asemenea combinaţie de extraordinară inteligenţă, imaginaţie, amestec unic de stiluri, ori bogăţie spirituală nu sunt suficiente, depăşeşte înţelegerea mea.

Umberto Eco este mai mult decât un scriitor: este întruchiparea intelectualului sec. 21, omul modern, situat dincolo de specializare, cu o serie de domenii de interes ce i-au oferit un bagaj cultural imens. Pe care îl împarte cu drag, fie că e vorba de minunatele sale Enciclopedii ale Urătului şi a Frumuseţii, fie că ne îmbie cu o mostră de literatură excepţională, desprinsă de limitările timpului, cu o modalitate a scrierii ce îmbină romantismul, realismul, fantasticul şi burlescul. Fiecare nouă carte pe care o citesc, ce îi poartă semnătura, mă îmbie să vreau mai mult, dar şi să recitesc cele ce mi-au trecut deja prin mână. M-am convins să citesc atât studiile sale dedicate semioticii, cât şi să reiau În numele trandafirului. Orişiscum, ca cititor al lui Eco, e extrem de greu să fii suficient de cult şi de agil pentru a depista toate miracolele ascunse atât de bine printre rânduri. Odată pusă deoparte Baudolino, am simţit nevoia să îmi reîmprospătez amintirile vagi referitoare la contextul istoric, pentru că ajunsesem să nu mai ştiu dacă Barbarossa a existat sau nu, ori dacă utopia Preotului Ioan este de-a dreptul creaţie de-al lui Eco ori îşi are rădăcinile în vreun mit.

M-am gândit mult de ce să mă leg. Cu ce să mă apuc. Şi nu ştiu. Cartea asta m-a învăţat să cred. Să îmi creez o lume adaptată mie, şi nu eu să mă adaptez lumii. Să depăşesc barierele impuse de false amăgiri, cu forţa, cu sila, cu veşnicul discurs despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, să atingem, să dorim, să visăm. Aud romanul ca pe un urlet disperat al omului prins în văltoarea contemporanului, omul care se trezeşte dintr-un vis, surprinzându-se cu o serie de caracteristici pe care le crezuse de mult uitate şi îngropate; este metafora visului măreţiei, eroul dincolo de ceea ce este eroic. Baudolino este impresionant, ca personaj. Inventat din vreo glumă ori o trăznaie, pare să crească şi să descrească pe fiecare pagină. Se lasă cuprins de toate aventurile, aparent naiv şi pus pe năzbâtii. Totuşi, mâna dreaptă a împăratului, măcinat de remuşcări aproape la fel de des şi de intens precum e de fantezii, un personaj ce mie îmi pare a plonja cu sinceritate în extreme, deloc credibil şi totuşi absolut fascinant şi fermecător. Am regăsit aici începutul şi sfărşitul autoîndeplinirii prin crez. Refuz să îl numesc pe Baudolino mitoman, aproape în toate recenziile pe care le-am citit am găsit această succinta şi frivolă caracterizare, o insultă adusă oricărui om ce ar fi îndrăznit să îşi folosească imaginaţia. Mă deranjează percepţia că Eco ar fi scris ce a scris pentru a induce în eroare, pentru a sublinia minciuna, ori pentru a zeflemi visele şi naivitatea. Rămân convinsă, poate eu fiind chiar naivă, că avem de-a face cu un refuz al conformării, cu o escapadă din orice gen de încorsetare. Cu cât analizez mai mult simţămintele cu care am rămas în urma lecturii, cu atât mai mult sunt cuprinsă de senzaţia dezlănţuirii umane împotriva a ceea ce este atât de uman.

Tonul general este ironic, aproape cinic, dur pe alocuri (ceea ce fie vorba între noi, vine în întărirea unor impresii ale subsemnatei); ironia se concretizează în pasaje de-a dreptul halucinante, mă gândesc doar la fabricarea relicvelor, şi mă prăpădesc de răs. Derăderea este la ea acasă, Eco vine cu un o voce aparent serioasă, adaptând halucinaţiile personajelor la timpul prezent. Desigur, nu credem azi că Nilul trece prin Oceanum şi apoi ajunge pe nu ştiu unde, iar apoi în Paradisul Terestru (acesta din urmă fiind situat la capătul pământului), nici că Pământul are formă de tebernacul, sau că Platon ar fi fost vreun eretic, ori că viermii de mătase sunt vreo invenţie menită să deruteze popoarele creştine. Dar în ce credem? Sau în ce cred alţii? Nevoia umană de a se lega de ceva superior, de a găsi explicaţii convenabile, de a se amăgi cu o mărginită cunoaştere este mereu actuală. Indiferent de forma şi modul amăgiri, aceasta există. Ne amuzăm de naivitatea celor din sec XII, dar de naivitatea noastră cine se va amuza? Prea suntem invincibili, prea mult aroganţa umană este o realitate ignorată şi acceptată ca un fapt absolut. Putem zâmbi, ori ne putem pune vreo întrebare sau două. Sunt aproape sigură că nicidecum satira lui Eco nu este creată pentru amuzanmentul contemporanilor săi. Analiza duce la introspecţie, iar asta te îndeamnă la o atitudine cinică: simţi nevoia de a condamna, de a arăta, de striga la rându-ţi, de a întoarce disperat pagina pentru a scăpa de capcanele şi micimea unui umanism prost înţeles.

Eco nu se lasă şi abordează subiectul religios. Nu avea cum să scrie acest roman, plasat într-o epocă în care Cruciadele abia îşi năşteau legendele ce vor veni, în care puterea papală se disputa între papi şi antipapi, împăraţii dorind şi ei o bucată din ceea ce asigura puterea deplină. Pater Johannes este realizat în acest scop, iar Sfântul Graal e o obsesie reală, nu o măsură de a atrage poporul (sau de fapt… lăsaţi). Şi în acest context, între Sfinte Imperii Romane de Apus şi de Răsărit şi utopii în timp real, apare Ypatia. O fiinţă mitică, aflată la răscrucea dintre real, legendă, vis, dorinţă şi palpabil. Cu o filosofie simplă, ameţitoare, o naivitate tipică unei credinţe originare, neîntinate de intervenţia vreunui cler, vreunui conducător menit să arate calea gândului; când moralitatea nu se naşte din percepte prestabilite, ci apare ca o firească urmare a naturii umane, a adevăratei esenţe a acesteia, atunci se întrepătrunde de-abia libertatea cu credinţa. În rest, doar vorbe amăgitoare şi utopii ecleziastice. Ypatiile îşi caută credinţa şi obiectul acesteia în ele, nu urmăresc semne, nu aşteaptă miracole. Apa e un miracol. Viaţa altu. Fericirea un al treilea. O concepţie senină, liniştitoare, o serie de capitole ce schimbă romanul, îl încetinesc şi îl îmblănzesc. Total opus acestei ideatice percepţii este diversitatea percepţiilor miticilor locuitori din Pnadeptzim, care se învinuiesc reciproc că “gândesc rău”. Simpla naivitate a acestei expresii este suficientă pentru o imagine puternică asupra dezaprobării autorului faţă de lumea creştină, instituţionalizată ca atare, ajunsă a se împotmoli în superficiale conflicte. Atacul hunilor apare, logic, ca un metaforic apocalips abătut asupra ultimului leagăn legendar din civilizaţie.

Sartre: Nu-i nevoie de grătarul propriului meu rug: Infernul înseamnă chiar Ceilalţi!

Trebuie să mă opresc asupra fantasticului; pentru că după o anumită scenă, brusc întregul roman pare a-şi frâna avântul, Eco ne descoperă o lume împânzită de creaturi desprinse din Naturalis Historiae dar şi în menţiunile altor cronicari – îmi e greu să dau nume, ideea e că prin diverse lecturi din copilărie ori din maturitate am găsit referiri fix la aceste specii, creaturi pe care le vedeam ca atare căci mi-au reînviat imagini ale copilăriei. Nu am reuşit să fixez în care anume carte de poveşti am dat de blemi, monopozi ori panoţi. O serie de personaje, precum satir ori diverse înfăţişări ale Diavolului sunt reluate în Istoria Urătului, o carte ce îmi pare acum ca fiind firească în interesele lui Eco. Citind Baudolino am descoperit un soi de latură ludică, înclinată – paradoxal – într-un mod responsabil esteticii urâtului. Aparenţa de umor ce înfăsoară cititorul de la un capăt la altul ascunde, şi în aceasta privinţă, adevărate nestemate intelectuale. De exemplu, răsfoind acum Istoria Urâtului, n-am putut să nu remarc cum creaturile monstruoase se încadrează perfect în contextul romanului: atitudinea faţă de monştri a fost una prietenoasă, nu pentru că ei erau acceptaţi ca atare, ci pentru că se considera că fie urâtul nu există, iar în marele Plan fiecare îşi are rolul pentru desăvârşirea armoniei, fie pentru că, deşi acceptat ca atare, urâtul era mai degrabă fascinant şi impunea prestanţă celui care îl cunoştea. În plan opus, inorogul. La un moment dat unul dintre personaje – îmi scapă fix care – îşi exprimă dezamăgirea că Noe a uitat să ia pe arcă şi acest fantastic animal. Contrazis este, însă într-un fel pe la acea replică începe un soi de demitizare a romanului, de încheiere a ciclului, sfărşitul poveştii (la fel cum trecerea Sambatyonului a marcat clar trecerea în episodul feeric, în lentoarea basmului, care curge în chiar antonimia furiei năucitoare a râului de piatră)

Doar că Baudolino nu se încheie niciodată, iar în acest sens mi se pare relevantă alegerea unui cronicar – personaj istoric, nu doar literar – pentru rolul de confesor al lui Baudolino. Nicetas, la fel de prezent ori de absent ca oricare alt cititor, este inserat cu o finalitate precisă: crezul. Nu vorbesc despre credibilitate, pentru că nu acesta mi s-a relevat mie ca scop principal, ci puterea de a susţine cu toate forţele de care omul dispune, imaginea raiului terestru. Poate că din acest punct de vedere s-a mers un pas mai departe, şi totul nu este decât o alegorie asupra umanului şi eternului vis al nemuririi. Care poate fi atinsă fizic, spiritual, ori într-un soi de extra dimensiune, cea a subconştientului. Opusă raţiunii şi izvorâtă din ea, romanul redă tabloul Omului. Poate fi citit ca o poveste, poţi să rămâi cu basmul, care în sine e suficient pentru o îmbogăţire spirituală, ori se poate simţi o detaşare şi, simultan, o trecere dincolo de basm, în străfundurile acestuia, astfel încât cartea nu doar te îmbogăţeşte, ci poate deveni un adevărat exerciţiu de autocunoaştere.

Umberto Eco, Baudolino, ediţie cartonată, ed. Polirom, 2007

Arana

Sunt doar câteva linii directoare. Puncte ce mi le-am amintit acum, ce poate m-au influenţat mai mult. Am căutat dar nu am găsit în blogoruile noastre de cărţi altă recenzie. Nici eu nu am făcut asta, e extrem de greu şi înfricosător să te apuci de romanele cu adevărat MARI, când tu eşti atât de mic. Dar mi-ar plăcea să se discute mai mult. Să fie recunoscut ca un geniu ce este. Să nu îl cunoaştem când va fi prea târziu. Vă place Eco?

Am tăcut. Pot să vă spun ce nu fac: nu citesc şi nu sunt pe atât de fericită cum aş putea fi. Dar pot să vă spun şi ce fac: ascult multă muzică, mă obsedează câteva albume (Nile – Those Whom the Gods Detest, 2009;  Candlemass – Death
Magic Doom, 2009; Ne Obliviscaris – The Aurora Veil, 2007), pe care le dau pe repeat, mă las învăluită de riffuri, ascult fiecare bătaie a bateriei cu o nouă senzaţie, redescopăr plăcerea muzicii. Îmi fac planuri, am nevoie de lucruri de care să mă agăţ, însă în acelaşi timp îmi vine să las totul baltă.

Să mă înec într-o baltă. Patetic probabil pentru că nu sunt ce aş vrea să fiu, iar asta poate fi una din cele mai oribile pedepse cu care îţi e dat să trăieşti. Standardele şi aşteptările mele sunt enorme, dar în ultima vreme nu le mai ating. Am hotărât să mă las de fumat. Poate nu mă mai simt vinovată că îmi cade bine mâncarea. Dar în acelaşi timp mă refugiez în alte chestii, sunt un om al extremelor, şi dintr-o închidere şi o refuzare a sinelui am căzut dincolo, unde mă reped la orice pare a fi un licăr de speranţă. Pentru ce? N-am idee, ştiu doar că trebuie să merg mai departe, să dau de mine în viitor, să schimb. Tot. N-am idee cum, pot doar să îmi mulţumesc că m-am lipsit de fragilitatea de acum câţiva ani, că nu mai fac aceleaşi greşeli, că am învăţat. Şi tot mă simt mică şi naivă. Tot am impresia că e doar o chestiune de timp să fac o tâmpenie de două ori cât mine. Aproape voit, aproape că am nevoie de adrenalina provocată de asumarea riscului, de sinceritate extremă, de experienţe noi, de căutare. Nu prea aştept vreo soluţie. Nicidecum miracole. Desigur, e absurd că mă refugiez în aşa ceva, că mă lupt să fiu ceva şi nici măcar nu urmăresc vreun scop.

Ce sens are? Uneori trebuie sa nu aibă sens. E nevoia de a lăsa lucrurile sa curgă. Să se întâmple cum vor ele, să nu mai fie totul direcţionat, controlat la precizie, prezis şi retuşat conform conştientului. M-am săturat pe de o parte să mă las dominată de asta, pe de altă parte nu aş mai fi eu dacă nu aş acţiona aşa şi dacă m-aş forţa să aleg altă cale. Nu poţi să adormi şi să te trezeşti altcineva, brusc să vezi lucrurile din alt unghi, sub altă lumină, influenţate de o nouă conştiinţă. Lucrurile astea nu se întâmplă, trebuie să te accepţi tu, să te înţelegi cu tine şi să nu te mai lupţi. Să nu-mi fie frică, să nu mă împotrivesc la ce sunt, poate să renunţ să mă conving că trebuie să mă schimb. Mi-e greu să înţeleg că nu întotdeauna e vina mea, că nu totul se năruie sub influenţa mea. Am momente de curată luciditate, de o încredere crescută şi condusă fiind de linişte. Dar sunt doar momente, răzleţe, imposibile. Atât. Restul e condus de haosul, de extremele, de contradicţiile, de nemulţumirile şi fobiile mele. Aşa că îmi e greu. Să mă controlez. Să citesc şi să mă prefac că e totul în regulă. Să scriu, să mă bucur, să înţeleg că micile fericiri ar trebui să conteze. Că cineva îmi mulţumeşte că datorită mie a citit o carte şi s-a îndrăgostit de ea. Sau i-a mers la suflet un album. Sau a înţeles o problemă de drept şi a luat examenul. Da, fac toate astea, la fel de involuntar cum fac şi răul. Da, pot găsi suficiente exemple să îmi arate că nu distrug tot ce ating, dar sunt şi mai multe, mai puternice, mai tăioase exemplele contrare. Şi pe acestea nu le pot nega. Nu le pot alunga din fiinţa mea, să le ascund în vreun ungher de unde să nu mai aibă puterea şi putinţa de a fi prea importante.

Aşa că da, mă reculeg… mă ascult şi mă contrazic. Şi uneori mă destăinui…

Teodora de la Însemnări din subterană m-a invitat să mai răspund la un set de întrebări. Care sunt cel puţin interesante, aşa că fac abstracţie că în 2 posturi consecutive am 2 lepşe.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

La câte prostii sunte în stare să fac uneori, la cât de răsfăţată sunt şi cum resping unele idei, probabil 15. Pe de altă parte, maturitatea din alte probleme, seriozitatea şi grijile mă fac să cred că am trecut de 25. Sunt un om al extermelor, poate de asta nici nu mă mai interesează câţi ani am de fapt…

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Să nu încerci. Da, e dureros să eşuezi, dar mi se pare aproape imposibil de trăit cu gândul “ce ar fi fost dacă”; iar asta cu atât mai mult cu cât în eşecul tău, vina îţi poate aparţine într-o proporţie extrem de mică. Să încerci, să dai tot ce poţi, rezultatul din partea ta să fie atins, iar ce nu mai depinde de tine… risc.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac ?

Dacă aş avea răspunsul, aş fi un om mult mai fericit. Probabil din masochism. Ori din necesitate. Ori din prostie. Ori pentru că suntem prea idioţi să ştim că ceva nu ne place.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut ?

Cel mai probabil nu. N-am răbdare să vorbesc.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Cam siropoasă întrebarea. Probabil aş fi destul de săracă, alternând cu momente în care aş avea toata avuţia din lume. De ce? Pentru că o fericire continuă nu e fericire.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

Creierul.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

Sunt studentă, pentru încă un an. Poate la facultatea pe care am visat-o. Dar nu neapărat. Oarecum între, am reuşit să am maturitatea necesară să îmbin necesitatea cu plăcutul. Dacă era după vise, poate era mai bine…

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Păi şi nu este?

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Greu de spus. Depinde de context, dar cred că ambele. Uneori sunt obsedată să fac ce trebuie – sau ce cred eu că alţii cred că trebuie să fac – şi evident şi cum trebuie. Nu pot să le disociez, dacă faci ceea ce trebuie, probabil o faci cum trebuie. Altfel, ce sens are?

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Termină viaţa, înainte să te termine ea pe tine.

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Nu ştiu de câte ori am spus că dacă aş fi proastă, clar aş fi mult mai fericită. Dar nu, nu e ceva la ce aş aspira, niciodată. Dacă s-ar fi putut să fiu suficient de inteligenţă încât să consider prostie nivelul la care sunt acum, chiar şi atunci, aş fi vrut probabil doar mai mult.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai ai amintiri de acum înainte?

Întrebarea asta îmi aduce aminte de Eternal Sunshine of the Spotless Mind. De câte ori am văzut filmul, m-am întrebat eu ce aş face. Şi nu cred că aş putea renunţa la amintiri. Pe de altă parte, a fi incapabil de a acumula noi amintiri e destul de mult a trăi degeaba. Probabil m-aş sinucide, deci.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum? mai ai amintiri de acum înainte?

Da. A se vedea şi răspunsul la numărul 12. Nimic din ce m-a marcat nu a fost dat uitării. Şi nici nu am de gând să fac asta. Totul e important, pentru că aşa am ales să trăiesc. Şi pentru că am o memori enervantă ce nu vrea să cunoască uitarea.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Nu există doar una şi chiar dacă ar exista e a mea, nu a tuturor. Cumpăraţi-vă dacă nu aveţi, eu nu le împart.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Probabil. M-aş apuca de vise.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

Ieri? Acum o săptămână? Mai tot timpul, de când cu hotărârea de a schimba nişte lucruri, cu atât mai mult.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

În fiecare seară, înainte să adorm. Mă linişteşte.

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Să nu îmi pese. Mă opreşte toată fiinţa mea.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Să pun la suflet toate prostiile. Să calculez cotele succesorale (:D)

Să se chinuie şi: Runia şi Phaedrus!

Arana

PS: Promit ca următorul post nu va mai fi o leapşă!

Tot de la Runia, e vorba de data asta despre 10 cărţi care – în viziunea mea, a lepşuitului – trebuie citite. Recunosc, sunt puţin în pană de inspiraţie şi de asta scriu postul. Iniţial am vrut să nu răspund, pentru că cine sunt eu să recomand chiar aşa. Da, au fost şi sunt oameni care au încredere în gusturile mele şi care îmi cer părerea şi care mă roaga să le recomand ceva. Dar de obicei e vorba de oameni pe care îi cunosc şi îmi cam dau seama ce le-ar plăcea şi ce nu, ce se potriveşte personalităţii lor. La un nivel general însă, nu pot decât să recomand ce îmi amintesc acum şi la ce mă gândesc întâi. Sunt convinsă că dacă aş avea altă dispoziţie, alte circumstanţe, lista de 10 ar fi alta. Bun, să nu dau totuşi prea multă importanţă, e tot un joc şi gata.

1. F. M. Dostoievski – Demonii: pentru mine, oricât de absolut sună afirmaţia asta, un intelectual nu ar trebui să treacă prin viaţă fără să citească romanul acesta. Eu nu aş putea să îi scriu vreo cronică, ori să pun fix degetul pe un anumit motiv, e o capodoperă, e o manifestare a geniului şi atât. E – pentru mine – dovada incontestabilă a faptului că Dostoievski este unul dintre cei mai mari scriitori din câţi au scris vreodată. Până acum nu mi-a reproşat nimeni că de ce i-am spus să o citească, dimpotrivă. Cartea asta, indiferent cât de vanitoasă aş părea, o recomand într-adevăr tuturor, cu orice ocazie.
2. Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate: cartea pare a fi printre cele mai măiastre din zona realismului magic. Este obsedantă şi extremă – adică duce totul până la noi limite, povestea are începutul şi sfârşitul aproape identice, totuşi greu de identificat ca momente de sine stătoare. Este feerică şi totuşi tragică, imensă prin talent şi prin bogăţie. După ce o citeşti nu ai cum să nu te simţi copleşit, insignifiant, strivit.
3. Salman Rushdie – Copiii din miez de noapte: dintr-un anumit punct de vedere mi-a amintit de cea de la punctul 2. Din ce am citit de Rushdie şi din câte am ajuns să îi cunosc stilul, aceasta chiar trebuie citită. E posibil să nu prindă, să pară lungă şi obositoare (nu că lungimea în sine e defectul, ci lungimea inutilă). Pe mine m-a prins destul de tare şi m-a făcut să ridic standardul, la ce aştept de la acest gen de monografie. Se regăsesc şi aici suficiente elemente de realism magic, împletite însă cu o credibilitate dezarmantă. Fermecătoare.
4. John Steinbeck – Of mice and men: Steinbeck nu se numără printre autorii mei preferaţi. Îmi place, dar cam atât. Of mice and men – pe care am avut norocul să o citesc în engleză – este tulburătoare prin simplitate, prin lipsă de artificii, prin sinceritate. Este oarecum opusul precedentelor, dovedind cum literatura se poate naşte şi dezvolta pe un schelet simplu. E dramatică, doar deloc siropoasă. Transmite un soi de tristeţe rece, crudă, aproape inumană. Deşi nimic nu pare a depăşi, o secundă măcar, umanitatea şi degradarea ei.
5. Milan Kundera – Insuportabila usurătate a fiinţei: m-a făcut să dezvolt o adevărată obsesie pentru Kundera, astfel am ajuns să îl cunosc ca pe un scriitor cu un stil extrem de definit, interesant şi original. Structural, acelaşi schelet se regăseşte în mai toate cărţile lui, însă tema şi ideile din aceasta m-au impresionat cel mai mult. Desigur, a fost şi socul noutăţii, al descoperirii, al spiritului ludic ce îmbracă tragismul uman.
6. Orhan Pamuk – Mă numesc roşu: mă întreb cum trebuie să îţi functioneze mintea să poţi scrie aşa. Pluriperspectivismul capătă noi înţelesuri şi dimensiuni, peisajul exotic este redefinit, iar întreaga carte inspiră ideea de jocul cu viaţa şi moartea la nivel de artă. Chiar dacă Pamuk a stat pe buzele multor oameni, nu cred că asta îi diminuează valoarea intrinsecă. Pentru că obiectiv vorbdin, cartea se ridică la un nivel literar înalt, este cizelată, cultă, originală.
   
7. George Orwell – 1984: Din toate distopiile pe care le-am citit, aceasta mi s-a părut cel mai bine scrisă, cea mai puternică afirmaţie, cea mai înspăimântătoare prin realism. Nu ştiu dacă îţi trebuie o doză de nebunie să scrii aşa ceva, sau dacă oricum nebunia vine odată cu atât de mult talent, ce contează însă ca trebuie citită. Pentru că pe cât de succintă pare, pe atât este de măreaţă de fapt. Nu sunt multe de spus, e de înţeles, pentru că oferă o doză enormă de poftă de libertate.
8. Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta: am scris aici de ce.
9. Haruki Murakami – Kafka pe malul mării: asta o recomand azi; mâine s-ar putea să fie Wind-up Bird Chronicle sau alta. Depinde. Murakami este, lângă Marquez, omul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de realismul magic, să fiu fermecată de înspăimântător. Cărţile sale îţi poruncesc să visezi şi să crezi în vise. Uneori, nu e nevoie de nimic altceva pentru a încununa o existenţă. (am scris la un moment dat mai multe despre Murakami, dacă interesează pe cineva, acesta este postul)
10. … las lista deschisă; nu poţi închide aşa ceva. Desigur, i-aş menţiona oricând pe Hesse sau Umberto Eco sau Fowles. Sau câte alte cărţi. Dar am spus că nu acord mai multă importanţă decât trebuie şi că îmbin un exerciţiu de memorie cu plăcerea evocării şi cu alesul printre aleşi.

Nu dau mai departe leapşa, căci nu ştiu sincer cui. Desigur, be my guest să o preluaţi dacă doriţi. Şi adresez o invitaţie generală: la comentarii, recomandaţi-mi voi ceva. Sau recomandaţi ceva altui comentator.  Să vedem, poate iese un joc cu surprize pentru toţi.