Ultima infruntare din labirint
Premiul Nobel este, aparent, singurul lucru care ii uneste pe Gabriel Garcia Marquez si Yasunari Kawabata. Insa cei doi autori mai au ceva in comun, un lucru care m-a surprins peste masura: cate un erou pe care il exploreaza in cele mai mici detalii, in cele mai intunecate si personale colturi, un erou departe de a fi fictiv. E vorba de generalul Simon Bolivar, ai carui ultimi ani ii sunt descrisi in Generalul in labirintul sau si maestrul de go Honibho Shusai (sau Meijin - de altfel si titlul in original) in Maestrul de Go. Luate separat, cele doua romane mi-au atras fiecare atentia prin maiestria cu care au fost scrise si prin felul in care umanizeaza niste eroi ai universului in care s-au facut remarcati. Eroi care devin la fel de patetici si de demni de mila cum poate ajunge orice om pe patul de moarte, cu atat mai mult in conditiile in care isi refuza dreptul la boala, isi refuza dreptul la liniste si continua sa isi duca fiecare razboiul, un razboi care devine intrinsec. Iar toate aceste lucruri sunt deopotriva prezente, deci a fost practic imposibil sa nu remarc asemanarea intre cele doua carti, o asemanare pe care nu as fi putut sa o intuiesc niciodata. Caci, drept vorbind, ce poate avea in comun Amercia Latina a secolului 19 cu Japonia secolului 20?
Maestrul de Go este in aparenta, romanul unui joc. O carte oarecum plictisitoare pentru cei care nu suntem familiarizati cu complexitatea jocului specific japonez. Dar, pe de alta parte, este si cartea unui om. A Meijinului care, ajuns la sfarsitul vietii, fizic aproape distrus - am fost surprinsa de descriere dimensiunilor acestui om, un copil in vesminte de om batran - joaca o ultima partida, care dureaza jumate de an, intrerupta de boala si de imposibilitatea de concentrare. Tanarul sau challenger este opusul sau din orice punct de vedere, fiind clara dorinta autorului de a evidentia o schimbare culturala majora in Japonia, schimbare ce a inceput sa se produca odata cu infrangerea suferita in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Cred ca nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca Japonia e azi o tara puternic occidentalizata, o tara care ni se infatiseaza lipsita de prejudecati si care imbina intr-un mod halucinant traditionalul cu modernul. Totusi, ceea ce este infatisat in roman, ca atmosfera, ca personaje, ca tabieturi, este de multe ori peste puterile de intelegere ale occidentalului contemporan. Citind-o, nu puteam sa nu fiu consternata si uimita de formalism, de secrete si, paradoxal, de intimitatea din roman.
Simon Bolivar este si azi eroul Americii de Sud, cel care a condus lupta de eliberare de sub dominatia spaniola si care a incercat sa infaptuiasca visul Americii Unite. Desi un om cu o intuitie extraordinara, un strateg militar desavarsit si nu in ultimul rand, un visator fara pereche, Bolivar ajunge sa fie negat si renegat in ultimii ani ai vietii. Invins de boala si de dusmani, ajunge sa incerce sa isi paraseasca continentul ca o ultima infrangere. Insotit de doar cativa apropiati, cu averea decimata si cu sufletul si mintea tulburi, porneste intr-o calatorie ce nu cunoaste sfarsit. Singurul final e cel inevitabil si anume moartea acestui om, care ca si Meijinul sufera de o imputinare trupeasca, in completa contradictie cu importanta si maretia lui ca om politic si genial militar. Marquez il prezinta ca fiind mai uman ca oricand, rapus de insomnii si de delir, luptandu-se nu doar cu cei ce il doresc indepartat ci mai ales cu propria memorie si cu fantomele trecutului. Nu este la fel de batran ca si Meijinul, dar este la fel de incercat si de trecut prin viata, reprezentant de seama al tipologiei omului ce te intimideaza prin simpla lui existenta. Personaje ce par coborate din fantasme ale autorilor, nu din cartile istoriei. Oameni care au insemnat prea mult pentru acea istorie pentru a mai avea dreptul sa fie umani.
Am fost si sunt coplesita de modalitatea atat de asemanatoare in care sunt prezentati cei doi. Ar fi greu sa gasesti o asemanare intre personalitati de asemenea factura, atat de deosebite prin culturi si nazuinte, insa surprinzandu-le natura umana si muritoare, cei doi autori au reusit, involuntar poate, sa creeze o tipologie careia i-as zice eroul ce-a murit. Si nu moarte in sens fizic, ci o moarte dincolo de realitatea materiala. Respinsi de societatea care i-a slavit, inconjurati doar de putinii fanatici care ii cunosc dincolo de succesuri si de cariera, demonstreaza ca pe cat e de greu sa obtii faima, pe atat e de greu sa o pastrezi. Si mai mult de atat, daca au indraznit sa se dedice in totalitate unei idei (libertatea si unificarea Americii pentru unul; perfectionarea continua si stradania de a pastra vii valorile traditionale ale unui joc traditional pentru celalalt), neglijand pe tot parcursul vietii orice altceva le-ar fi putut aduce modesta fericire, ajung sa moara mintiti si singuri, luptand in continuare pentru visele lor. Li s-a reprosat ambilor autori ca au indraznit sa demitizeze cele doua personalitati, se le readuca de pe soclul artificial pe care ii plasasera comunitatile si sa arate ca oamenii, dincolo de timp si spatiu, se confrunta cu probleme omenesti. Li s-a reprosat ca asemenea scrieri ar putea distruge eroismul faptelor, ca ar putea aduce atingere unor imagini aproape inconoclastice.
Personal, nu pot fi de acord cu asemenea critici. Poate as gandi altfel daca, pentru mine personal, unul sau altul dintre cei doi ar reprezenta o parte din istoria care are influenta directa asupra prezentului in care traiesc. Insa nu pot sa nu fiu de acord cu a lasa oamenii sa fie ceea ce sunt si a arata multimilor ca nu exista zei. Pentru ca asta fac si Marquez si Kawabata - prezinta niste zei fara aura de legenda, prezinta niste morti care au trait nu doar prin prisma cartilor de istorie ci prin prisma propriilor razboaie si confruntari, supusi trecutului si prezentului neiertator, supusi imposibilitatii de a iesi din labirintul creat de bataliile la care au participat si pe care le-au castigat. In final, ambii sufera infrangeri, murind nu ca niste eroi ci ca niste martiri.
Arana
Apocalipsa fantastica al lui Jose Saramago
Motto:
Proclamau sfarsitul lumii, salvarea prin penitenta, viziunea din a saptea zi, venirea ingerului, coliziunea cosmica, stingerea soarelui, spiritul tribului, virtutea semnului zodiacal, disciplina vantului, parfumul lunii, revendicarea beznei, puterea exorcismului, urma calcaiului, rastignirea rozei, puritatea limfei, sangele de pisca neagra, dormitarea umbrei, revolta mareelor, logica antropofagiei, castrarea fara durere, tatuajul divin, orbirea voluntara, gandul comvex, concav, plan, vertical, inclinat, concentrat, dispersat, fugar, extirparea corzilor vocale, moartea cuvantului (…)
Am facut cunostinta cu Jose Saramago acum vreo 4 ani, cand am dat in biblioteca de acasa peste Pluta de Piatra. Nu imi spunea nimic numele autorului, dar m-a atras titlul si, asternandu-ma pe citit, am descoperit una dintre cele mai inedite carti pe care le citisem pana atunci. Dintr-un motiv sau altul, nu am continuat sa citesc scrierile lui - desi am trecut prin Evanghelia dupa Isus Hristos, prea putin impresionanta insa. Ultima mea lectura insa, a fost o revenire la el, si anume prin Eseu despre Orbire care mi-a reinviat in minte, in mod inevitabil as spune, imaginile puternice, socante, cutremuratoare pe care le remarcasem si in Pluta de Piatra.
Mi-e greu sa spun care dintre cele doua romane mi-a placut mai mult si care a avut un efect mai puternic asupra mea. Stilul, cel putin, este daca nu chiar identic, foarte asemanator si desigur, specific acestui autor. Frazele lungi, complexe, ce includ dialog, fraze care de multe ori nu se delimiteaza prin destule semne de punctuatie, care ii ofera cititorului o putere aparte de interpretare si de judecata intrinseca a cartii. Pluta de piatra “castiga puncte” in ceea ce priveste extrema la care este dusa aceasta subutilizare a semnelor de punctuatie si ambiguitatea stilului care provoaca orice cititor la adevarate eforturi de imaginatie si de creatie.
Apoi, din punctul de vedere al relatarilor, ambele romane au ceva din realismul magic - care pentru mine este in continuare magistral realizat doar de Marquez - insa brutalitatea si concizia, de multe ori, a imaginilor, a personajelor, a povestii in sine diminueaza latura magica. Nu mai putin adevarat este faptul ca mintea ne poate juca feste, caci poate suntem prea obisnuiti ca magicul si fantasticul sa fie ceva frumos si deopotriva feeric, pe cand Saramago rastoarna acest mit si imbraca in haina magicului scenarii sumbre, fanteziste si totusi nedorite. Scenarii care te fac sa iti pui intrebari, te fac sa iti doresti sa fii unul dintre personaje doar pentru a vedea daca tu poti sa lupti cu natura - salbatica si umana - si daca tu poti sa accepti o realitate ce depaseste puterile de intelegere ale omenirii, o realitate care duce in mod inevitabil la haos.
Desigur, a descrie cele doua opere ca fiind apocaliptice e o exagerare care poate duce la interpretari nedorite si la asteptari mai degraba potrivite hollywood-ului decat unui scriitor laureat al premiului Nobel. Apocalipsa lui Saramago nu cuprinde lumea intreaga, ci cuprinde spatii delimitate, spatiul personal al personajelor, care ar putea fi spatiul cunoscut si locuit de oricare dintre noi. Acest spatiu, fie ca este peninsula Iberica, fie ca este o tara fara nume si fara indice geografic, cuprinde universul redus la proportii accesibile puterii de intelegere umane, proportii cu rol exemplificativ si analogic. Ce ar fi daca orbirea laptoasa ar lovi intreaga lume, sau daca continentele s-ar apuca sa pluteasca in voie, desprinzandu-se si ciocnindu-se haotic, sfidand legile geologiei? Anarhie este putin spus pentru a descrie ceea ce evenimente de asemenea proportii ar insemna. Nu doresc totusi sa deschid o polemica asupra unei realitati morbide, pentru ca este clar ca nu aceasta e dorinta autorului.
Ce a ajuns la mine, ca cititor - si la prima carte, dar si acum - e de fapt felul in care Saramago se joaca cu psihologia umana si cu neimportanta oamenilor vis a vis de ceea ce am mentionat deja, si anume natura. Pana la urma ambele fenomene au un izvor neexplicabil, pornesc si se termina fara vreun anunt, fara vreun avertisment, fara vreo posibilitate de a prevedea urmatorul pas. Personajele sunt totusi diferite in cele doua romane, atat ca individualizare cat si ca mod de abordare. Pluta de piatra are “norocul” de a prezenta un scenariu mai putin sufocant si dureros, care da totusi posibilitatea omului sa fie om. Drept urmare, cele 4 personaje a caror poveste este urmarita au un nume si un trecut, au o personalitate pregnanta, exista introspectie mult mai evidenta, exista si o analiza specifica realismului. Pe cand Eseu despre orbire este o dureroasa masca aplicata asupra a ceea ce este omenesc. Nimeni nu mai are nume, caci numele nu mai au fete. Albul preia controlul intr-un mod care ii face pe cei din roman sa isi piarda decenta si sa ajunga la ultimele nivele ale degradarii umane. Introspectia este mult mai subtila, nicaieri nu apar direct framantari sau nelinisti. Toate se deduc din haotica prezentare a evenimentelor, din detaliile “scenografice” aproape inspaimantatoare prin precize sau din valul de tulburare care domina cartea de la un capat la altul. Poate prin asta castiga cel mai mult acest roman in ochii mei: o depersonalizare fortata, dublata de singularitatea celei care ramane in afara valului - atat asupritor cat si protector.
Subiectiv, nu pot califica nici unul dintre cele doua romane ca fiind printre preferatele mele, sau printre cele mai bune carti citite. Dar le pot considera printre cele mai socante si mai tulburatoare, iar Saramgo castiga locuri importante in ochii mei in ceea ce priveste scriitori asupra carora trebuie sa revin si pe care trebuie sa ii (mai) citesc (diger) pentru a le percepe ideile si filosofiile. Am incercat doar o scurta incursiune in lumea celor doua opere, fara a epuiza lucrurile care se pot spune despre ele. Poate totusi despre unele carti e bine sa vorbesti mai putin si sa reflectezi mai mult, sa le privesti in tine si prin tine. Si Saramago tocmai asta face, il invita in mod constant pe cititor sa fie prezent si activ, sa fie parte din fantasticul lui.
Arana
Vama, Carti, Muzica, Blog - Eu
1. Dupa revenirea din Vama ideile au curs, insa finalizarea nu. Am ramas cumva prinsa in universul feeric, concretizat intr-un simplu “vreau la mare”. Ar fi prea mult sa incerc sa descriu ce si de ce mi-a placut. S-ar interpreta din nou ca incerc sa ma justific. Sau ca iar imi fondez afirmatiile pe ceva impalpabil s.a.m.d. Prefer deci sa imi refuz o cronica de vacanta si sa pastrez parfumul zilelor acolo unde isi au locul: in cadrul memoriei afective. Ca o concluzie, mi s-a confirmat inca o data ca apartenenta mea la mare e clara, ca nu exista loc mai potrivit pentru a trai si pentru a “te trai”.
2. Intre timp am citit si 3 carti care m-au bulversat. Trec prin diverse perioade - ale cititului - fie cand nimic nu ma impresioneaza dincolo de “nu imi pare rau ca am citit-o” pana la lovituri crunte, maceluri de intensitate si profunzime artistica si spirituala. Pe parcursul saptamanii voi reveni - in 2 articole - la cele 3 noi “revelatii”, carti pe care le-am citit intamplator in mod consecutiv, insa ordinea a fost perfecta. Dincolo de puternica impresie pe care mi-a lasat-o fiecare in parte, cumulul celor 3 si a peisajului in care le-am incadrat au reusit sa creeze acea senzatie unica, pe care o poate deslusi doar un iubitor de literatura. De multe ori insa mi se pare ca imi atribui pe nedrept aceasta calificare. Citesc. Da. Dar mult mai putin decat as vrea. Cu mult mai putina ardoare, de multe ori. Desi urasc sa fac compromisuri, simt ca inclusiv in acest domeniu ma impiedic mereu de necesitatea impusa de a renunta la ceea ce este drag pentru ceea ce trebuie. Evident, acel trebuie e tot auto-definit. Insa e o problema de chestiuni contradictorii, cu importanta aproape egala, cu o balanta care se inclina continuu dintr-o parte intr-alta. Nu pot decat sa constientizez unde exact ma situez si sa incerc mereu sa readuc balanta intr-un echibilibru aproape imposibil de atins.
3. Celalalt domeniu artistic care ocupa un loc aparte in viata mea - muzica - a fost complet neglijat in ultima perioada. In afara de faptul ca trec printr-o perioada confuza, in care gusturile muzicale aparent mi se redefinesc (nu in mod dramatic, totusi, sa nu se inteleaga gresit) si ma aflu intr-o cautare de identitate muzicala, timpul dedicat acestui factor a scazut. Auditii au fost. A asculta muzica e ceva mai mult decat zgomote pe fundal. Incerc sa fac din asta o experienta, o analiza subiectiva, muzica fiind o prelungire a eului. E poate prea mult spus, insa e si oarecum tipic mie - sa nu accept jumatati de masura si sa nu ma multumesc cu superficialitati. E chinuitor, ce-i drept. Am dat astfel peste cateva albume nelegate intre ele, care mi-au trezit diverse aprecieri, la care voi reveni la un moment dat.
4. Intr-o cu totul alta nota, am avut neplacuta surpriza sa fiu asaltata de diversi critici pe aici. Pentru prima si ultima data: tot ce se gaseste aici e parerea mea si perceptia mea asupra vietii mele. Destul de mizantropa abordare? Si, ca o chestiune adiacenta, daca o parere nu e luata din carti nu e gresita. E pur si simplu parere personala. Daca cineva nu e capabil de asa ceva si pretinde ca totul sa aiba o sursa - imi pare rau pentru el. De ce? Pentru ca traieste ideile altora. Daca nu imi intelegi o opinie, s-ar putea ca problema sa fie la tine pentru ca undeva ai pierdut capacitatea de analogie. Ceea ce e trist. Insa ar trebui sa-ti gasesti un alt loc pentru tristetea ta, nu pe blogul meu. Chiar nu as vrea sa fiu nevoita sa moderez comentariile - in fond e doar unul din milioane de bloguri de duzina. Doar ca spre deosebire de ele eu chiar nu simt nevoia de atentie. Multumesc.
5. Cam tot ce am scris pana acum si ce voi scrie de acum inainte. Nu exista o pagina de About, nu exista date personale. Totul se deduce. De ce? Pentru ca e felul meu de a ma cunoaste si, eventual, de a deschide niste porti. Nu doresc faima. Nu veti gasi aici poze cu mine sau realizari. Acestea sunt prea reale pentru ce se intampla pe acest blog.
Arana
