Când mi-a spus Clarisa de Peixoto şi a lui Nici o privire, am spus că o voi citi, sigur, căci sunt curioasă şi interesată de experimente literare aproape oricând. Totuşi sinceritatea mă impinge să recunosc că mă aşteptam la mai puţin, la o cărţulie modernă şi cu prea multe vorbe care spun prea puţin. Şi cam asta a şi fost impresia până am ajuns pe la jumătate, sau poate până am terminat prima din cele trei părţi. Până ce dintr-odată s-a produs revelaţia şi am constatat cu uimire că mă aflu în faţa unei cărţi extraordinare, care nu seamănă mai deloc cu ce am citit până acum, care creşte în cititor şi ajunge să fie mai mult decât o carte, un adevărat manifest al autorului, o strigare a acestuia împotriva lumii.
Strict subiectiv, cartea a reprezentat o adevărată aventură. M-am apucat să o citesc cu 2-3 zile înainte de Crăciun şi am terminat-o cam pe 4-5 ianuarie. M-am luptat cu cele aproximativ 250 pagini în format mic timp de 3 săptămâni. Rar păţesc să fie o carte atât de copleşitoare încât să simt nevoia să o las câteva zile deoparte întrucât pur şi simplu nu o puteam citi. Simţeam că e sfâşietor ce se întâmplă, o adevărată avalanşă de trăiri, nimic optimist ori încurajator. Şi în plus mi-a fost extrem de greu să îmbin toate astea cu atmosfera Crăciunului, cu veselia şi coloritul atât de opuse cărţii. Trebuie să spun, ca o lămurire în plus, că orice carte citită devine o parte din mine, iar eu parte din carte în timp ce o citesc. Câte ceva trebuie să se schimbe, să se înece, să trăiască, să moară, oricât de puţin, pentru a putea spune – dincolo de criterii să le spunem obiective – că acea carte a fost bună. În plus, pe lângă îndelungata aventură a lecturii, a mai trecut mai mult de o lună până acum când am ajuns să încerc să notez nişte aspecte. Memoria mea aşadar s-a diluat puţin, am intrat deja pe teritoriul memoriei de lungă durată, unde mi-e mai greu să fiu punctuală şi mi-e mai la îndemână să creez imagini rezultante a percepţiei, deci trecute deja prin filtrul propriu.
Stilul lui Peixoto este foarte fluent, cursiv. Se vede influenţa lui Saramago, în abordare, în felul în care imprimă mişcare scrierii, prin evitare întreruperilor de dialog şi prin “zgârcenia” cu punctuaţia şi paragrafarea (fără a fi un lucru fix rău sau bun, aţi observat cum câştigătorii premiului Saramago sunt influenţaţi în stil de acesta?). Acest risc nu este întotdeauna unul care să aducă un beneficiu cărţii, căci mi se pare mult mai greu pentru autor să găsească echilibrul atât de necesar pentru a face carte citibilă şi pentru a nu aduce, totuşi, în prim plan stilul in defavoarea conţinutului. Deşi structura logică este uneori greu de dibuit, întrucât romanul are o serie de elemente de realism magic, în ansamblul său se va găsi, în final, ceea ce trebuia urmărit. Ajunsesem la un moment dat că spaţiul, personajele atemporalitatea (mai stinsă ce-i drept, totuşi prezentă şi cu o semnificaţie clară pentru ansamblu) duc la impresia unei distopii. Nu, nu în sensul propriu şi de necontestat al genului, cum era Zâtul de exemplu, dar ideea este suficient de marcantă pentru a merita fi menţionată.
Ce mi se pare că descrie bine cartea este un soi de lirism dureros şi agasant. Repetiţii – de fapt îmi marcasem pasaje întregi, dar nu, nu le redau, nu vreau să fur din ansamblu şi, hotărât lucru, timpul ce a trecut de la lectură m-a făcut să apreciez în cu totul altă măsură întregul – foarte interesant plasate; pe de o parte reatrag atenţia cititorului, pe de altă parte însă am senzaţia că scopul este de a accentua limitele lumii cărţii, de a închide foarte strâns magia (neagră?) a universului descris. De asemenea, un pluriperspectivism foarte bine redat, cum ai vrea să fie o carte scrisă pe mai multe voci. Iar vocile acestea deşi sunt atât de singulare au o anumită monotonie, un fel de străbun comun ce comunică prin toţi, care poate fi la fel de bine satul, lumea, diavolul sau moartea.
O serie de simboluri şi de analogii încarcă romanul, de fapt acesta este aspectul de îl face demn de apreciere; povestea în sine este minimalistă, dar mi se pare mult mai greu să scoţi atât de mult din ceva atât de brut, faţă de a crea pornind de la serii întregi de intrigi şi fire ce urmează a se regăsi. Într-un registru modernist, Peixoto recurge la procedee ce amintesc de factura sa de poet. Iar acestea imprimă cărţii eleganţă, făcând din ea un roman cu toate şansele de a supravieţui testului timpului, de a trece peste a fi citită pentru că e la modă şi a ajunge la a fi apreciată pentru că este o dovadă de talent şi creativitate, îmbinate cu o gândire dubioasă, morbidă chiar; genul de amestec între geniu şi atracţie fatidică spre întuneric, atât de fascinantă oriunde în istorie.
Nu pot să nu mă întreb cum trebuie abordată de fapt cartea, cum a fost să o traduci, să desluşeşti vorbele autorului mai mult decât sarcina simplului cititor şi cum, în final, nu a ajuns să fie una din cărţile mele preferate. Da, am lăudat ce se întâmplă acolo pentru că este demn de laudă, dar există un obstacol, nu am nicio idee care şi de ce, ce mă împiedică să apreciez fără rezerve romanul. Poate că este totuşi prea modern. Poate că nu cred cu tărie în sinceritatea sa. Poate pentru că mi-e teamă că a fost doar un experiment, că nu îl reprezintă de fapt pe autor şi că nu va mai scrie aşa. Sau dimpotrivă, că a fost tot ce a avut de spus acesta, că orice nouă încercare nu va duce la o evoluţie. Enfin, poate caut eu chestii artificiale, dar efectiv ceva opreste romanul din a fi măreţ. Iar acesta este singurul său defect palpabil…
Jose Luis Peixoto – Nici o privire, ed. Polirom, 2009, colecţia Proză XXI, trad. Clarisa Lima
Arana
P.S: mi-a plăcut foarte mult ce, dar mai ales cum a scris Dragoş despre carte. Aici.
