Arana’s world under a picture of frenzy

Scuza: in postul precedent vorbeam despre niste carti asupra carora urma sa revin; nu am uitat de ele, insa acest articol e scris sub impulsul unui roman cum rar gasesti. Impresia a fost prea puternica pentru a o ignora.

Ultima data cand am ajuns la Anticariat (fost pasaj Universitate, actual zona Lipscani), ochii mi-au fost furati, pritre altele, de un titlu inedit: In zahar de pepene de Richard Brautigan. Am pus mana pe carte, am citit cateva cuvinte din ea, am intors-o de pe o parte pe alta si pana la urma am cumparat-o. Zilele astea am si citit-o. Azi am incheiat-o. Si dupa ce am citit ultima propozitie - de vreo 10 ori - am ramas cu ea in mana cateva minute. Senzatia pe care mi-a lasat-o acest roman de buzunar (240 pag. format mic, scris mare) e indescriptibila. Surpriza de dincolo de titlu a fost imensa. Mi-e si greu sa incep, pentru ca ma invart in jurul unui vartej de cuvinte care nu vor sa se aseze cuminti unul langa celalalt. Nu am auzit niciodata pana acum de acest Brautigan, dar ce a fost in stare sa scrie in cele 200 pagini a depasit multe romane de prestigiu pe care le-am citit de-a lungul anilor.

Actiunea, trecut si prezent intretaiate cu lovituri aprige de monotonie, se scurge dincolo de civilizatie, de timpul nostru, de spatiul nostru. Universul e aproape mitic, bolnav de simplist si de puternic in semnificatii. Zaharul de pepene e elementul primordial. Zilele sunt colorate (Luni: pepeni rosii; Mari: pepeni aurii; Miercuri: pepeni cenusii; Joi: pepnei negri, fara sunet; Vineri: pepeni albi; Sambata: pepeni albastri; Duminica: pepeni cafenii). Universul e construit fragil, din zahar de pepene, puternic, sau dimpotriva fara sunet, mort, sau dimpotriva degajand viata, albi sau dimpotriva dulci. Totul poate contrazice orice, insa totul se intelege intr-o morbida pace. De altfel centrul universului e MOARTEu. Ceea ce ei nu cunosc… si nici nu au cunoscut cu toata demonstratia sangeroasa al lui ERUPTin, care pusese stapanire pe Uzina Uitata si pe otrava.

Uzina Uitata e simbolul timpului nostru. Al civilizatiei. E plina de mii si milioane de lucruri necunoscute, intinse pe mile intregi, fara de sfarsit. De altfel doar acolo te poti rataci si doar acolo poti gasi raul. Pentru ca in rest orasul e stapanit de o pace adormita. Totul pare sa doarma, pana si viata. Noaptea e luminata de morti, in cosciuge cu mucegai. Atat de urat si de decadent, e simbolul luminii si al vietii vesnice. De altfel moartea e doar un fapt. Ca si viata. Nimic nu misca… eventual sclipiri de iubire, oarecum ciudata si oarecum impartasita. Cele cateva amintiri din trecut sunt sumare si irelevante pentru a stabili vreo corelatie cu ceva palpabil. Tigrii sunt o prezenta obsedanta. Candva carnivori feroce, totusi de o inteligenta stralucita, acum doar amintiri ale unor fiinte ce au venit de nicaieri si au disparut la fel de repede.

Tehnica e naiva. Inspaimantator de simplist scris. Pentru ca intr-o asemenea profunzime de idei si de metafore, o prezentare ambigua nu ar face decat sa strice farmecul. Metaforele rezida in insasi scrierea acestui roman. Totul in rest se reduce la o simplitate fascinanta. Propozitii telegrafice aproape, trantite parca pe hartie aleatoriu, ca intr-un joc cu mintea cititorului. Un joc oarecum morbid, caci contrastul dintre naiv si tristete apasatoare e halucinant. Nu poti citi cartea fara a fi prins in suprarealism. Nu e vorba de realismul magic. Nici macar. Nu este niciun cuvant care ar sugera efortul imaginatiei autorului. Iar asta nu face decat sa contribuie la maretia acestei mici opere. O adevarata perla intre infinite falsuri. Si nu o perla “de cultura”, ci una din natura, din abisul timpului, nascuta din deznadejde si viata, din visare si moarte, o superba desfasurare de talent scriitoricesc si rezonante psihologice. De citit dintr-o suflare si de digerat intr-o viata.

Arana

1. Dupa revenirea din Vama ideile au curs, insa finalizarea nu. Am ramas cumva prinsa in universul feeric, concretizat intr-un simplu “vreau la mare”. Ar fi prea mult sa incerc sa descriu ce si de ce mi-a placut. S-ar interpreta din nou ca incerc sa ma justific. Sau ca iar imi fondez afirmatiile pe ceva impalpabil s.a.m.d. Prefer deci sa imi refuz o cronica de vacanta si sa pastrez parfumul zilelor acolo unde isi au locul: in cadrul memoriei afective. Ca o concluzie, mi s-a confirmat inca o data ca apartenenta mea la mare e clara, ca nu exista loc mai potrivit pentru a trai si pentru a “te trai”.

2. Intre timp am citit si 3 carti care m-au bulversat. Trec prin diverse perioade - ale cititului - fie cand nimic nu ma impresioneaza dincolo de “nu imi pare rau ca am citit-o” pana la lovituri crunte, maceluri de intensitate si profunzime artistica si spirituala. Pe parcursul saptamanii voi reveni - in 2 articole - la cele 3 noi “revelatii”, carti pe care le-am citit intamplator in mod consecutiv, insa ordinea a fost perfecta. Dincolo de puternica impresie pe care mi-a lasat-o fiecare in parte, cumulul celor 3 si a peisajului in care le-am incadrat au reusit sa creeze acea senzatie unica, pe care o poate deslusi doar un iubitor de literatura. De multe ori insa mi se pare ca imi atribui pe nedrept aceasta calificare. Citesc. Da. Dar mult mai putin decat as vrea. Cu mult mai putina ardoare, de multe ori. Desi urasc sa fac compromisuri, simt ca inclusiv in acest domeniu ma impiedic mereu de necesitatea impusa de a renunta la ceea ce este drag pentru ceea ce trebuie. Evident, acel trebuie e tot auto-definit. Insa e o problema de chestiuni contradictorii, cu importanta aproape egala, cu o balanta care se inclina continuu dintr-o parte intr-alta. Nu pot decat sa constientizez unde exact ma situez si sa incerc mereu sa readuc balanta intr-un echibilibru aproape imposibil de atins.

3. Celalalt domeniu artistic care ocupa un loc aparte in viata mea - muzica - a fost complet neglijat in ultima perioada. In afara de faptul ca trec printr-o perioada confuza, in care gusturile muzicale aparent mi se redefinesc (nu in mod dramatic, totusi, sa nu se inteleaga gresit) si ma aflu intr-o cautare de identitate muzicala, timpul dedicat acestui factor a scazut. Auditii au fost. A asculta muzica e ceva mai mult decat zgomote pe fundal. Incerc sa fac din asta o experienta, o analiza subiectiva, muzica fiind o prelungire a eului. E poate prea mult spus, insa e si oarecum tipic mie - sa nu accept jumatati de masura si sa nu ma multumesc cu superficialitati. E chinuitor, ce-i drept. Am dat astfel peste cateva albume nelegate intre ele, care mi-au trezit diverse aprecieri, la care voi reveni la un moment dat.

4. Intr-o cu totul alta nota, am avut neplacuta surpriza sa fiu asaltata de diversi critici pe aici. Pentru prima si ultima data: tot ce se gaseste aici e parerea mea si perceptia mea asupra vietii mele. Destul de mizantropa abordare? Si, ca o chestiune adiacenta, daca o parere nu e luata din carti nu e gresita. E pur si simplu parere personala. Daca cineva nu e capabil de asa ceva si pretinde ca totul sa aiba o sursa - imi pare rau pentru el. De ce? Pentru ca traieste ideile altora. Daca nu imi intelegi o opinie, s-ar putea ca problema sa fie la tine pentru ca undeva ai pierdut capacitatea de analogie. Ceea ce e trist. Insa ar trebui sa-ti gasesti un alt loc pentru tristetea ta, nu pe blogul meu. Chiar nu as vrea sa fiu nevoita sa moderez comentariile - in fond e doar unul din milioane de bloguri de duzina. Doar ca spre deosebire de ele eu chiar nu simt nevoia de atentie. Multumesc.

5. Cam tot ce am scris pana acum si ce voi scrie de acum inainte. Nu exista o pagina de About, nu exista date personale. Totul se deduce. De ce? Pentru ca e felul meu de a ma cunoaste si, eventual, de a deschide niste porti. Nu doresc faima. Nu veti gasi aici poze cu mine sau realizari. Acestea sunt prea reale pentru ce se intampla pe acest blog.

Arana

E foarte simplu sa fii pasionat de ceva - activate, obiect, obicei, persoana, you name it - si sa traiesti pasiunea in felul tau, cu o abordare personala. Nu ar trebui sa conteze motivele, pentru ca dincolo de faptul ca nu gasesti motive identice la 2 persoane distincte, de multe ori e oricum mai importanta finalitatea. Nu e vorba de “scopul scuza mijloacele”, e vorba de faptul ca a avea o anumita atractie fata de ceva (generic) reflecta doar o alta trasatura a caracterului si o reflecta intr-o anumita maniera. Tocmai de aceea nu prea imi convin etichetarile, parerile cu pretentii de generalitate - pentru ca nu poti gasi doua persoane, fie si pasionate de acelasi ceva, sa fie si motivate de aceleasi lucruri. Motivate in sensul de mecanismele care declanseaza respectia pasiune si implicit, manifestarea acesteia.

Pana aici, totul bine si frumos, e vorba de libertate, de alegere, de personalitatea fiecaruia. Problema apare cand o anumita pasiune pare sa se manifeste la un nivel extrem de larg - ca si numar de persoane - fara niciun motiv clar, fara niciun mecanism declansator specific (in afara de “efectul de turma”), ducand astfel la aparitia celebrului trend. Oricat de mult urasc cuvantul asta, intrucat inglobeaza o serie de manifestari superficiale, nu-mi ramane decat sa accept existenta conceptului si deci a fenomenului, inclusiv in domenii care-mi sunt dragi. Terminand cu generalizarea si revenind la data de 29 aprilie, e simplu ce urmeaza: plecatul la mare de 1 mai.

Nu stiu daca are sens sa ma justific. Sa explic prin diverse analogii iubirea (cuvant mare si patetic, insa altfel nu pot denumi sentimentul) pentru mare. Da iubesc marea. Simplu, nu? Chiar si asta a noastra amarata, cu litoralul ei cu bune si rele. Norocul meu e ca am descoperit modalitatea de a ignora turma, de a ignora aspectele care ma deranjeaza. Si asta probabil si pentru ca odata acolo nu mai conteaza altceva. Nu merg la mare decat strict pentr mare si nisip, eventual soare. Restul, sunt superficialitati. Intamplator, 1 mai e ocazia perfecta: zile libere, destul de caldut, destui oameni pe care ii poti lua cu tine, o mai mare varietate de mijloace de transport etc. Se stie insa ce dementa e cu mini-vacanta aceasta. Si cum “toata lumea” merge la mare pentru ca e trendy. Si cand aud fraza asta imi vine sa iau la bataie pe oricine prind. Nu, nu toata lumea. Intamplator i-a prins pe multi efectul de turma, dar nu mai am eu dreptul la pasiunea mea - profunda, intrunind trasaturile din primul paragraf - pentru ca s-a generalizat fenomenul? Nu mai am eu dreptul sa traiesc asa cum imi place, doar pentru ca multi fac aproximativ acelasi lucru din pura superficialitate si dorinta de epatare?

Sunt niste intrebari simple. Pe care le repet de cate ori sunt pusa fata in fata cu chestiuni de genul: da ce-ti place tie acolo cu atata lume etc etc etc? Nu vreau sa-mi umplu articolul de mizeriile pe care le aud atat de des in perioada asta. Ma deranjeaza exclusivistii care isi refuza ceva doar pentru ca nu stiu cati oameni fac acel ceva. O pasiune, o dorinta trebuie indeplinita/traita dincolo de anturaj si dincolo de fenomenul general. Nu poate nimeni sa ma forteze sa explic ceva ce mie imi face placere. Mai mult, nu accept sa incerce cineva sa-mi demonstreze prin argumente absurde ca pasiunea mea de fapt nu exista si ca eu de fapt nu vreau altceva decat sa fiu una din turma. Doar ca sunt prea naiva sa imi dau seama. Da, am auzit inclusiv texte de genul. Cei care ma cunosc iar vor afirma ca imi pasa prea mult de parerea altora. Nu stiu daca asta e: imi pasa prea mult. Sau poate e un simplu mecanism de revolta/aparare.

Oricum, eu voi fi in Vama. Eu pentru mine si pentru marea mea. Si cine are probleme cu a intelege de ce? probabil pur si simplu nu are capacitatea de a urmari o pasiune dincolo de ratiune. Pentru ca o dragoste nu de acolo incepe, ci de undeva din amestecul de amintiri, povesti, trairi si vise. Toate pe malul marii. Si sa vad de ce nu as avea dreptul sa merg acum, daca eu acum doresc asta? Iar argumentul cu toti merg acum e cel mai pueril posibil. Nu face ceva doar pentru ca ceilalti o fac. Nu face ceva doar pentru ca ceilalti nu o fac. Totul trebuie sa porneasca de la un principiu interior, o chestiune intrinseca persoanei fiecaruia. Macar aici sa ne adoptam libertatea cu aripile deschise.

Arana

Serile de vineri au mereu ceva aparte. E farmecul sarbatoririi weekend-ului. Poate parea stupid, dar la ritmul meu haotic de viata, am nevoia de declesterea pe care mi-o ofera vinerea. Acum 2 seri, pe 18 aprilie mai exact, m-am indreptat pe la ora 19 spre Suburbia spre un concert pe care il asteptam cu mare nerabdare. Organizat de Axa Valaha Productions si Inner Chaos Productions, in colaborare cu One Music, a fost de fapt unirea turneelor Negura Bunget si Carnal (Pl) in Romania; in deschidere, li s-au alaturat bulgarii de la Eufobia (totusi… de ce??) si preferatii mei, death-doomerii Sincarnate.

Oricat m-am straduit, nu am reusit sa pierd Eufobia - pe care ii mai vazusem o data pe la noi, prin toamna (parca la aniversarea Bestial Records - dar nu sunt sigura) - si stiam la ce caricatura de trupa sa ma astept. Sincer sper ca e vorba doar de niste interese la mijloc de sunt adusi oamenii astia la cantare asa des, pentru ca altfel nu imi explic cum cineva chiar ar putea aprecia ce fac nenicii astia 3 pe scena; canta un soi de death metal foarte plictisitor si apatic, instrumentistii neavand mare lucru de aratat - si mai sunt si vocali cu totii, la fel de esuati oricum. Am remarcat totusi hitul lor - Slaughter at the gay parade. L-am remarcat, adica l-am tinut minte. Cum sa nu tii minte o piesa care se numeste asa? In fine, daca nu v-ati prins, oamenii astia au fost fix ca nuca in perete si chiar nu aveau ce cauta acolo. Plus ca sunetul era si mult prea tare - am incercat sa socializez cu niste oameni pe parcursul concertului, dar era imposibil sa te auzi cu cineva.

Cumva au terminat, asa ca m-am indreptat spre primul rand. Spre surpriza mea, mi-am gasit loc exact in fata scenei. Atat imi doream (evident, toata seara nu am mai disparut de acolo). Au urcat pe scena Sincarnate, death doomeri, cu un EP lansat la inceputul anului (cumparati-l ca merita). In primul rand, trebuie sa mentionez ca vineri au concertat in formula in care au si inregistrat, si anume cu Marius (Sebek) la voce. Celelalte concerte le-au avut cu Fane vocalist, care din anumite motive a renuntat la colaborarea cu trupa. Nu am inteles exact daca revenirea lui Marius e definitiva, sau e doar pentru cateva concerte - sper sincer sa ramana totusi stabili, pentru ca schimbarile prea dese de componenta afecteaza orice trupa. Si cand vine vorba de vocal - mai ales la o trupa ca Sincarnate - e foarte important sa fie stabil, sa inteleaga si sa transmita muzica. Revenind, nu am sa intru in polemica Fane vs Marius - amandoi au voci foarte bune, cu calitati distincte, subliniind influente diverse. Astfel, concertul cu Marius la voce a fost mai death decat cu ce eram eu obisnuita de la Sincarnate. Insa asta nu e un repros, dimpotriva, beneficiind si de o sonorizare foarte buna, au reusit sa sustina cel mai bun concert al lor - din cate i-am vazut eu evident. Publicul a reactionat fantastic, find destul de evident ca baietii si-au facut un numar de fani (dovada faptul ca nu au fost lasati sa plece fara un bis). Si pe buna dreptate. Highlights: Doomed as We Are, Sincerely Yours si Getting over Jocasta.

Dupa o scurta pauza de schimbat instrumentele si oamenii de pe scena, au urmat polonezii de la Carnal. Nu eram foarte incantata de ei inainte de concert, dar mi-am pastrat locul in primul rand, nu lipsita de curiozitate totusi. Despre ce canta ei, mi-e greu sa zic: un fel de happy doom (expresie proprie) combinat cu un death groovy asa. Destul de dragut ce au facut pe scena. Au insistat pe piese de pe ultimul album, Undefinable, incluzand insa si vreo 2 piese de pe Curse this Day (album din 2003 care, imo, e cu ceva deasupra celuilalt; Undefinable insa e mult mai catchy astfel ca oamenii au avut ceva priza la public). Nu m-au convins sa le dau mai multa atentie pe viitor, compozitiile lor fiind cam liniare si neinspirate, insa au stiut sa faca atmosfera si sa mentina interesul crescut. Au avut si piese mai slabute - nu le-am retinut numele - insa per ansamblu au meritat minutele pe care si le-au primit. Cu siguranta o alegere mult mai inspirata decat Eufobia. De fapt, pana si o coada de matura ar fi mai inspirata decat acestia. Highlights: Remembrance (fiind de altfel singura piesa de la ei care imi atrasese atentia la auditiile pre-concert).

O noua pauza. Oameni care isi aduna instrumentele, altii care le pun pe scena. Publicul incepe sa devina tot mai agitat in spate, se strang randurile si reusesc totusi sa scap de eventuale tentative ale fanaticilor de a-mi lua locul din fata. La dimensiunile mele, probabil n-as fi vazut mai nimic daca as fi stat in spate. Un mare neajuns al Suburbiei - pe langa spatiul stramt - e scena foarte joasa, practic nu mai inalta de aprox. 30 cm. In scandarile publicului, cei de la Negura Bunget incep in forta. Nu ma dezmetecisem prea bine, dovada fiind ca nu am retinut cu ce piesa au inceput. Au urmat rand pe rand piese de pe Om si Maiastru Sfetnic. Ne-au incantat (highlights):

• Cunoasterea Tacuta - in semn de multumire pentru primirea facuta;
• Al Locului - o desfasurare de black neguristic;
• Cel din Urma Vis - sublima experienta de pe Om, piesa care e imposibil sa nu-ti creeze senzatia de hipnotizare si de transcendenta in universul negurei;
• Hora Soarelui - o incantatie si un dans, un black pagan incantator;
• Norilor - toaca, xilofon, tobe - strict instrumente de percutie ce creeaza totusi o melodicitate aparte - piesa e fara indoiala o demonstratie de virtuozitate;
• In Zvacnirea Apusului - forta si atitudine ce razbat intr-o nota distincta pe scena, live;
• Tesarul de Lumini - mereu ultima piesa, mereu aceeasi senzatie de plutire si de dematerializare - beneficiind si de un sunet bun, impresia creeata nu e de surprins in cuvinte;
• la bis, Vazduh - pentru a incheia o seara memorabila. (nu sunt sigura daca le-am scris exact in ordine sau daca am omis ceva).

Un concert Negura este o experienta unica. Fiecare concert e altfel si de fiecare data traiesc si percep altfel muzica lor. Negura Bunget e o formatie de ascultat live, de trait alaturi de ei, pentru a prinde esenta artei lor. Ii ascult foarte rar spre deloc acasa, insa nu pot rata un concert cu ei. Imi pare doar rau ca pana la Om nu am reusit sa percep muzica lor si ca poate am pierdut cateva clipe pretioase. Totusi, orice as zice mai mult ar fi in plus si nu ar putea spori cu nimic farmecul acestui concert de vineri seara. Asa ceva ceva se traieste, nu se povesteste (oricat de cliseic ar suna, e singurul lucru care se potriveste aici).

Trecand peste locul cam ingust si cam sufocant, peste cateva mici probleme la sunet (la prima piesa a celor de la Sincarnate) si peste esuatii de la Eufobia, a fost un concert reusit. Rar mi se intampla sa am atat de putine lucruri de reprosat la un concert. De data asta totul a mers cat se poate de bine: incepand de la respectarea orelor de incepere si pana la sunet - atat de important intr-un concert de o asemenea natura. O seara memorabila, pe drept cuvant.

Arana

Dupa ce am dedicat un post intreg unui film care mi-a deschis ochii si care a facut sa rezoneze in mine diverse idei si diverse senzatii de revolta, raman in acelasi domeniu printr-o abordare mai larga. Pe unul dintre blogurile pe care ratacesc si unde nimeni nu stie de existenta mea - DeMaio - am gasit leapsa asta care provoaca la a numi/caracteriza/diseca pe scurt cateva filme care au insemnat ceva pentru existenta ta. Nu cred ca exista vreun film care sa-mi fi schimbat viata, dar cu siguranta exista filme care m-au facut sa privesc cu alti ochi diverse aspecte.

Asadar… ordinea e aleatorie (nu stiu daca o sa pot fi destul de concisa; nu stiu nici macar daca mentionez strict filmele care merita, sau toate care merita, sau dimpotriva ma impiedic de clisee amestecate cu starea de moment)

• Kill Bill vol. I - in momentul in care a aparut, filmul asta mi-a facut cunostinta cu dl. Tarantino; incepand de la Uma Thurman (una dintre cele mai bune, din orice punct de vedere, actrite, imho) si continuand cu actiunea aproape sur-realista, cu tipicul farmec al filmelor semnate de Tarantino, a reusit sa ma farmece si sa ma capteze intr-un univers al violentei transformata in arta, intr-o oda cantata decaderii si denaturarii umane, o apologie adusa imposibilului real.
• Requiem for a Dream - da, stiu, e supraevaluat, supracomercializat etc; pe mine insa m-a atins si nu atat prin “don’t do drugs”, cat prin curajul abordarii, prin realismul crud, prin nebunia ce strapunge fiecare secunda a filmului; finalul a fost aproape traumatizant. Iar coloana sonora - de mare exceptie.
• El Labirinto del Fauno - basm si razboi. feerie si sange. vis si cruzime. Nu mi-am dat seama de influenta acestui film asupra mea decat la ceva timp dupa ce l-am vazut; scenariul aproape sadic m-a rascolit si m-a intors pe toate partile. E o intalnire fascinanta intre inocenta, pierderea ei si lipsa desavarsita a oricarui sentiment.
• Babel - desi inainte sa-l vad priveam cu spranceana ridicata prezenta lui Brad Pitt, mi s-a infirmat scepticismul: e simplitate in complexitate; sau invers. E cumva acelasi lucru. M-a captat ideea interdependetei si a coincidentelor. Teoria efectului aripilor de fluture privit prin prisma seaca a realitatii contemporane si a civilizatiei contemporane. Orice ar insemna asta. Fara exceptie
• Cannibal Holocaust - am zis deja de ce, aici.
• Reservoir Dogs - revenind la dl Tarantino, la primul film semnat T. cu o distributie de exceptie (in afara de Uma, prezenti toti actorii lui preferati); nu pot comenta filmul asta. Trebuie vazut, mestecat, digerat si savurat. Opera de arta… avant-garde.
• No Country for Old Men - cred ca e cel mai recent vazut film care m-a impresionat. Savuros si sec, inteligent si realist pana provoaca dureri. Fara coloana sonora, fara floricele, fara nimic care sa-ti distraga atentia. Film.
• Vanilla Sky - a trebuit sa il vad de cateva ori sa fac abstractie de Tom Cruise (de distributie in general, de fapt) si sa ajung acolo unde vrea sa te duca filmul asta. E ciudatenia intruchipata prin felul in care se joaca in si cu mintea privitorului; prin felul in care incet incet destrama un fir inexistent. Cand crezi ca nu se mai poate inoda nimic, apare o panza de paianjen care se taraste parca in intestine si in creieri deopotriva.  Pentru mine e mai mult decat un “ce-ar fi daca” - e un adevarat “exista undeva. te provoc sa gasesti unde”.
• The Eternal Sunshine of the Spotless Mind - Jim Carrey serios. Aveam eu un soi de teorie ca daca omul asta face un rol serios, sunt toate sansele sa ramai fara grai. Cam asa si cu filmul asta. L-am vazut prima data undeva prin liceu si mi-a inspirat o adevarata filosofie. Sau poate pur si simplu mi-a luminat o oarecare idee care se nascuse de ceva vreme in mine. Totusi, nu il pot comenta. E prea personal pentru a face asta. E poate cel mai influent film pe care l-am vazut vreodata. Evident, referitor la persoana mea. L-am trecut ultimul… pentru ca daca era primul poate as fi inchis lista. Desi nu cred ca il pot numi filmul “preferat” (oricum nu ma incanta notiunea asta… dar altcandva despre de ce nu)

In concluzie, cam astea ar fi cateva filme care s-au pliat asteptarilor si pretentiilor mele; filme care mi-au dat de gandit si m-au facut sa deschid ochii intr-un alt unghi. Exista si altele, desigur. Astea mi le-am amintit acum. Si poate de fapt subconstientul are si el un anumit rol - mi-a relevat acum ce conteaza acum.

Arana

Motto:

Homo homini lupus est

Pe post de introducere:

In general, persoana mea si filmele nu avem o relatie prea buna. Pretentioasa din fire, cu reactii aproape alergice la ceea ce imi inspira fals, tind sa caut in filme mai mult decat o realitate alternativa. Ma inspira asa numitele indie movies sau cele in care violenta extrema are rolul unui adevarat “statement”. Ca si in literatura, si in cinematografie imi place sa fiu provocata, sa caut dincolo de imagini, sa inteleg si sa interpretez. Altfel, e o simpla pierdere de vreme.

Revenind la Cannibal Holocaust, un film italian din 1979 (1980?). L-am vazut in vara trecuta, intr-o noapte de insomnie si nu numai ca nu mi-a trecut insomnia dupa vizionare, insa am petrecut o noapte intreaga pe net incercand sa-l descifrez si sa-i dau de capat. Obiectiv, pe imdb are o nota foarte mica - ceea ce dovedeste cam cati oameni au inteles filmul asta; in general, se insista prea mult pe violenta care apare in film si drept urmare, pana si azi filmul e interzis in cateva tari. Legat de violenta, cea mai imbecila chestie care i s-a intamplat regizorului a fost chemarea sa in instanta, unde a trebuit sa aduca actorii, sa dovedeasca faptul ca nu sunt morti: la vremea respectiva, nimeni nu credea ca efectele speciale pot imita atat de veridic moartea. Evident, au ramas si azi destui paranoici care sustin ca filmul e un “snuff movie”.

Totusi, trecand dincolo de impiedicatul de prejudecati si de minti inguste, filmul are un mesaj extrem de puternic si de indraznet: homo homini lupus est. Sincer vorbind, cred ca am inteles sintagma lui Hobbes doar dupa ce am vazut filmul asta. Imaginile sangeroase si gory nu au decat un singur scop: a sublinia nevoia stridenta de a ne alimenta cu ceea ce ne scarbeste. Oamenii - luat ca mase - nu cauta niciodata adevarul, cauta doar ceea ce i-ar conveni lor sa fie adevarat. E foarte explicabil, analogic, de ce au astfel atata succes emisiuni gen Stirile de la ora 5 sau ziarele gen Libertatea: prezinta partea crunta si josnica a realitatii, care il face inclusiv pe analfabetul cretinoid sa se simta un om bun, superior. In esenta, este o palma usturatoare la adresa asa-zisei civilizatii. O demonstratie ca celebritatea de azi e de fapt pre-fabricata si regizata pana la ultimul detaliu. Si ca doar asa devine celebritate. Pentru ca pe xulescu nu il intereseaza ce e aia istorie, cultura, civilizatie. Nu. Important pentru el e sa vada sange, sex, tortura. Sa se simta el implinit ca sta in marele oras, cata vreme “pre-istoricii” se omoara intre ei. Doar el nu ar face niciodata asta: sa dai in semenul tau!

Daca se intreaba cineva, da, filmul mi-a provocat scarba. Dar nu prin imagini, nu prin ceea ce arata, ci prin ceea ce se ascunde dincolo de toate acestea. Pentru ca e un film facut cu mult curaj dar si cu mult cap. Poate e un pic prea tarziu sa il vezi dupa aproape 30 ani, pentru ca multe chestiuni subliniate acolo au ajuns sa fie dovedite. Insa ideea e ca natura umana ramane cam aceeasi in esenta. Nu omul s-a schimbat dramatic de-a lungul secolelor, ci societatea in care traieste. Si-a adaptat el lumea inconjuratoare, dar nevoile pe care si le satisface sunt tot aceleasi. Mai mult sau mai putin subtil, insa tot la acelasi substrat se ajunge.

Revenind la cateva detalii tehnice, din punct de vedere calitativ filmul nu exceleaza. Daca privesti atent, sunt destule scene in care se vede ca efectele speciale nu sunt prea bine realizate (repet, au trecut totusi aproape 30 de ani de atunci); de asemenea imaginea este cam bruiata. Dar locul filmarii este de mare exceptie: fix padurea amazoniana. Un rol foarte important in are si coloana sonora (aici un soi de remake facut de la cei de la Necrophagia, insa cu scene inserate din film; varianta din film e mult mai “electro”, mai rece, mai stridenta).  Exista unele filme  care fara coloana sonora ar fi pierdut foarte mult din valoare. Ma gandesc astfel la Requiem for a Dream sau la Clockwork Orange. Ca si aici, linia melodica urmareste o singura tema,   obsedanta, morbida, aproape psihedelica. Linia melodica fie se pliaza perfect pe imagini, fie contrasteaza aproape inspaimantator cu acestea. Iti ramane imprimata pe creier si reuseste sa aiba un efect asemanator reflexului lui Pavlov.

Departe de a pretinde ca as fi epuizat tot ce se poate discuta despre CH, am incercat doar sa surprind acele elemente care l-au transformat intr-un film-simbol pentru mine. Este un punct de referinta in istoria cinematografiei, de o indrazneala si o substanta impresionante. Il recomand, insa cu precizarea ca e nevoie de mult sange rece, de o minte clara si de o mare deschidere spre interpretare si spre subtilitati.

Arana